Prietenilor mei cei mai buni

Prietenia, ca şi iubirea, e o stare de graţie. Nu poţi să alegi un om şi să-i spui: „Vreau să fii prietenul meu.” Dar te poţi trezi într-o zi că-ţi dai seama, la fel ca atunci când eşti îndrăgostit, că eşti legat de cineva într-un fel „indestructibil”.

Cei mai buni prieteni nu sunt oamenii care te tradează şi te dezamăgesc cel mai puţin, ci sunt aceia pe care, în pofida tuturor acestora, nu te poţi abţine să nu-i ierţi. Pentru care găseşti întotdeauna în inima ta iubire.

Nu poţi fi niciodată sigur că cel mai bun prieten îţi va fi aproape într-un moment greu, dar poţi fi sigur că, după ce-l vei trece, vei putea să-i povesteşti cum a fost şi el să te înţeleagă. Pentru că uneori în viaţă chiar ai nevoie să fii singur.

În timp, te întâlneşti cu mulţi prieteni, dar prea puţini rămân în „cercul zero” al inimii tale. Acolo nu e niciodată aglomeraţie. Acolo rămân doar aceia faţă de care simţi că eşti „frate” – nu de sânge, dar „de suflet”. Cine intră acolo nu mai are cum să iasă, indiferent ce ar face. Cine are pe cineva în „cercul zero” ştie să ierte cu adevărat şi înţelege ce înseamnă să nu fii singur.

În „cercul zero” intră doar oamenii faţă de care poţi fi tu însuţi fără frică. Cărora poţi să le spui în faţă ce crezi despre ei. De care nu ţi-e ruşine. Cărora poţi să le spui secrete. Lângă care poţi să dormi liniştit.

Sunt profund recunoscătoare pentru că există cei pe care îi ştiu că sunt în „cercul meu zero”. Am trecut împreună proba anilor şi a evenimentelor de tot felul. Prietenii cei mai buni sunt cei cu care ai de parcurs aceeaşi cale. Nu pentru că aşa vrei, ci pentru că aşa trebuie.

Pe un prieten adevărat nu „ţi-l faci”, ci „îl descoperi”. Ce binecuvântare!