„Te iubesc” e o stare sau un mod de a fi?

kissinginthesunlight

Stările vin şi trec. Poţi să fii, la un moment dat, bucuros, entuziast, euforic, uimit, pentru ca mai târziu să devii supărat, nervos, îngrijorat, deprimat… După ce te obişnuieşti cât de cât cu „tăvălugul” lor permanent, ceva din tine parcă începe să „rămână rece”. Dacă tot vin şi trec, de ce să-ţi mai baţi capul cu ele? Ajungi să crezi în acel „ceva” care e capabil să le observe şi să aştepte uneori să treacă (mai ales cele neplăcute) pentru a putea deveni productiv – un „eu” superior.

Mă întreb dacă iubirea e la fel ca orice stare. Şi pentru că poate deveni extrem de intensă şi atractivă, dar mai ales pentru că, dintre toate, mi se pare cea mai importantă. Când nu există, ceva profund şi pe care nu poţi să-l ignori din tine intră în alertă. Cauţi. Conştient sau nu, până găseşti. Apoi constaţi că ţi s-a părut – şi începi să cauţi din nou. Neobosit. Până când ceva apare. Iubirea începe acut, cu o „flamă” – starea de a fi îndrăgostit. Îndrăgosteala seamănă mai degrabă cu o criză, intensitatea ei nu poate fi suportată la nesfârşit. Dealtfel, nici n-are cum să dureze, de vreme ce combustibilul ei este noutatea care o face să fie, de fapt, un fel de amestec între iubire şi uimire. Ea poate dura, dar cu mai puţină putere, dacă persoana la care se referă e în continuă transformare şi nu încetează să fie o sursă de minunare. Însă iubirea…

Mai ales după o anumită vârstă, după ce nu mai eşti la prima iubire, o recunoşti. Nu mai e ceva ce n-ai mai trăit. Noutatea ei constă în aspectele nemaivăzute pe care le manifestă cel sau cea căruia i se adresează. Dar este ceva care se repetă. Mă întreb dacă nu cumva iubirea e mai altfel decât toate celelalte stări – sau măcar decât multe dintre ele. Dacă nu cumva face parte dintr-un a fi mai profund. Se vorbeşte despre „iubirea pasivă” – cea pe care o căutăm instinctiv, şi care ne este dată mură în gură mai ales în momentele privilegiate ale începutului – şi despre „iubirea activă”, cea pentru care trebuie să facem eforturi pentru a o menţine. E acea iubire care creşte în situaţiile aşa-zis neplăcute, când cel pe care îl iubeşti face ceva deranjant pentru egoul tău, dar îţi dai seama că e mai important să depăşeşti momentul decât să renunţi la iubire…

De fapt, dacă te uiţi atent, atunci te trezeşti că nu te poţi abţine din iubire. Şocul neplăcerii te poate scoate dintr-o amorţeală în care rămâneai de obicei şi te obliga să devii conştient de tine însuţi. Şi atunci, peste ce dai primul lucru? Peste iubirea care este condiţia ta de a fi. Seamănă a argument, cât de cât? Aş fi vrut să spun că o anumită iubire e specială faţă de altele – care vin şi trec – prin faptul că rămâne. Dar de fapt, orice iubire, atunci când e adevărată, te aruncă în tine însuţi care în esenţa ta eşti iubire. Dacă trece, nu e vina iubirii, ci a neputinţei de a rămâne conectat la ea.

Asta înseamnă că, odată ce „îi prinzi capătul”, toate iubirile trecute devin active? Da, ca simţire. Nu neapărat ca manifestări. Poţi să-ţi dai seama că iubeşti la fel de mult persoana de care te-ai îndrăgostit în liceu, dar că nu mai ai nimic în comun cu ea. Iubirea adevărată nu trece. Şi nici nu se referă la cineva anume. Iubirea adevărată este miezul profund al lui „eu sunt”. Nu ai cum să fii perfect treaz şi conştient fără să iubeşti absolut totul. Iubirea adevărată e cea pe care o simţi „curgându-ţi prin vene”. „Te iubesc pe tine” înseamnă de fapt: „Mă faci să fiu eu însumi”. Iar căutarea neîncetată a iubirii este de fapt căutarea răspunsului la întrebarea: „Cine sunt eu?”.

0 comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like