O relaţie ca la carte?

El şi ea după vrajă. Fiecare se regăseşte pe el însuşi de dinainte de a se îndrăgosti şi încearcă să-şi facă loc în situaţie. Amândoi vor, asta e clar, dar… Ar mai fi necesare unele mici modificări – la el sau la ea, fiecare cu părerea lui – pentru ca lucrurile să meargă bine mai departe. Ea plânge după „bagă-mă-n seamă”, el după „lasă-mă-n pace”… Oricât s-ar bate unii cu pumnii în piept că nu trebuie să aştepţi nimic de la celălalt, aşa ceva nu există.

Cum comunicarea este o idee care sună minunat în teorie dar în practică se lasă cu farfurii sparte de pereţi, te întrebi pe bună dreptate: ce să faci? Eu una, mă uit în cărţi. Ca orice femeie, cred în scheme şi tipologii. Cred că e elementar să ştii câte ceva despre zodia în care e iubitul tău. Despre temperamentul lui, despre tipologia pe eneagramă şi despre limbajul iubirii lui. Acum că m-am pornit, să vă povestesc ce-am descoperit…

Există două tipuri de cărţi despre relaţii. Unul cu reţete de comportament. Foarte practic, foarte la obiect. Promite rezultate imediate. Vine cu cazuri care vorbesc. Super bestseller. Periculos! Cu ce te încălzeşte că aduci un om în situaţia să joace cum îi cânţi tu, dacă el, în adâncurile inimii lui, ajunge să te urască sincer? Şi eşti chiar atât de sigură că reţetele respective ţi se aplică şi ţie sută la sută?

Al doilea tip analizează motive. Propune tipologii în care îţi lasă libertatea de a te încadra. Nu-ţi dă soluţii, dar te pune pe gânduri. Îţi deschide orizontul, te ajută să te transformi prin puterile şi voinţa ta. Te ajută să-l înţelegi mai bine pe celălalt în aşa fel încât ai toate şansele să-l laşi să fie aşa cum e – visul vieţii lui! Bineînţeles că există şi combinaţii. Tot cu bunul simţ şi o doză de discernământ o scoţi la liman. Şi câteva exemple:

„Tu îl vrei, el nu te vrea” – un titlu de-ţi sar bancnotele din portofel – vândut în peste două milioane de exemplare! E clar că stima de sine feminină de pe întregul mapamomd lasă de dorit. Altfel, de ce ai avea nevoie să dai bani pentru a afla că, dacă un bărbat nu te sună sau se poartă urât cu tine, de fapt nu te vrea? Logica e de o simplitate copilărească. După ce citeşti cartea, te-apuci să scrii scrisoarea de adio celui care te chinuie de atâta timp când uite, există alţii care ar putea să-ţi ridice munţi de flori la picioare. Dar unde sunt ei şi mai ales de ce nu apar la orizont? În carte ţi se arată clar că trebuie să-ţi transformi atitudinea dacă vrei să nu mai suferi. La un nivel foarte superficial, însă. E uşor să ţi se spună că trebuie să eviţi situaţiile neplăcute, dar ce te faci când emoţiile intense te iau pe sus? Plus că nu e aşa de sigur că acela care se poartă anapoda chiar nu te vrea. Eu am cunoscut un exemplar care îmi spunea cu cuvinte: „Îmi place să te chinui!” Mare e grădina lui Dumnezeu…

„Regulile seducţiei” – o carte numai pentru femei. Orice bărbat de pe lumea asta se scandalizează după primele pagini de „Melania”, cel mai manipulativ personaj de la Machiavelli încoace! Melania e o făptură „altfel decât celelalte”. Ea niciodată nu-l sună, nu are ultimul cuvânt în discuţie, nu acceptă o întâlnire în ultimul moment, îl lasă pe el să ia iniţiativa… Păi nu-i normal aşa? Probabil, numai că Melania o face intenţionat. Scopul ei conştient este să-l prindă pe „bietul om”. Regulile acestea se aplică unei fiinţe al cărui profil psihologic este ca al unei plante agăţătoare. Dacă nu ar fi aşa, n-ar mai avea nevoie de nicio regulă. Ar acţiona cum trebuie în mod firesc. Deşi îmi dau seama că lectura acestei cărţi poate produce multă satisfacţie unei femei, mie la un moment dat mi s-a făcut jenă. Chiar atât de disperată să fiu încât să ajung să recurg la astfel de tertipuri? Oare scopul vieţii unei femei este să se atârne de un bărbat?

„El e cu minciuna, ea vorbeşte-ntruna” – tot respectul pentru familia Pease, care este o instituţie în materie de şmecherii psihologice. Numai că eu nu m-am regăsit în personaje. N-am înţeles niciodată treaba cu capacul de la toaletă. Care-i problema lor: că e ridicat sau că stă la locul lui? Cât de isteric trebuie să fii ca să faci un caz dintr-o chestie atât de minoră? Şi cu hainele aruncate prin casă, iarăşi. Le aduni din mers, în timp ce-ţi vezi de treaba ta. Dacă vrei ajutor, îl ceri pur şi simplu. Dacă devine frustrant, îţi iei fată-n casă. Soluţii există, dar trebuie să te focalizezi asupra găsirii lor, mai degrabă decât asupra conflictului. Eu cred că Alan Pease există pentru că oamenilor le place să-şi scoată ochii…

„Partea întunecată a căutătorilor de lumină” – sunt şi alţi psihologi care au pus în evidenţă ideea, dar Debbie Ford o spune într-un fel atât de percutant şi chiar practic, încât m-a cucerit. Te învaţă cum să conştientizezi şi să-ţi accepţi partea întunecată într-un mod genial! Dacă e ceva care te deranjează la cineva, acest deranj e un indiciu clar că acea persoană oglindeşte o problemă asemănătoare care există în tine. Mi s-a aprins un beculeţ! M-am uitat cu atenţie la prima persoană antipatică ce mi-a ieşit din cale şi mi-am zis: „uite, asta sunt eu”. A fost ca o revelaţie: ce instrument simplu de a te autocunoaşte şi de a verifica dacă te-ai transformat cu adevărat! Pentru că, în momentul în care nu te mai deranjează la cineva un lucru care înainte te dranja, e clar că ai depăşit problema. Poate că nu merge nici ea prea în profunzime, dar eu îi sunt recunoscătoare pentru ce m-a învăţat.

„Femei care iubesc prea mult” – din nou idei cunoscute scrise în mod genial pe limba feminină. Ideea lui Robin Norwood este că fiecare din noi reproduce în relaţii climatul psihologic pe care şi l-a însuşit în copilărie. E ca o „matriţă” care există în forurile tale interioare şi care acţionează ca un magnet pentru situaţiile asemănătoare. Dacă ai avut o mamă tiranică, de exemplu, care te-a marcat, vei fi atrasă în relaţie de un bărbat care să-ţi creeze acelaşi sentiment de teroare în care tu te-ai obişnuit să trăieşti şi ţi se pare normal. Suferinţa însă nu trebuie să continue la nesfârşit. Un prim pas este să descoperi patternul şi să urmăreşti să-l echilibrezi. Cere timp şi efort… Sigur că nu e valabil numai pentru femei.

„Arta de a iubi” – a lui Erich Fromm. Cartea care mi-a pus serios problema: eu iubesc sau doar vreau să fiu iubită? Ce anume aş fi în stare să ofer pentru a dovedi că iubesc? Sigur că nu se pune problema în termeni mercantili, dar… Spune o vorbă din bătrâni: „Nu e de ajuns să fii bun, trebuie şi să fii bun la ceva”. Iubirea e ceva mirific, toată lumea doreşte să simtă binecuvântarea ei. Numai că probabilitatea să nu trebuiască să faci nimic pentru a o creşte şi adânci este foarte mică. De fapt, nu iubirea creşte – ea e perfectă deja, acolo unde e – tu eşti cel care creşti şi devii capabil să o simţi cu adevărat. Să o meriţi.