Ce i-aș spune fiicei de 16 ani care plânge că e urâtă – deși ea e chiar foarte frumoasă

Nu e fiica mea – eu nu am fiică – ci a prietenei mele, ceea ce m-ar fi putut ajuta să fiu ceva mai obiectivă, dacă n-aș fi fost cotoroanță, de fapt. Pentru că primul meu gând a fost că fata nu ar trebui să plângă din lipsa frumuseții, ci mai degrabă a inteligenței – deși fata nu e nici proastă – și mi-a părut rău. Asta m-a făcut să mă gândesc mai mult și să scriu acest text în care poate se mai regăsește și altcineva.

Cum spuneam, îmi povestește zilele trecute prietena mea cum a găsit-o pe mezină plângând de-i sărea cămeșa de pe ea că ea e urâtă, că are nasul nu știu cum, că ochii nu sunt cum trebuie și alte asemenea detalii absurde – asta după ce cu doar câteva zile în urmă petrecuse câteva ore bune la un salon ca să-și facă părul (după părerea mea perfect și fără să-i facă nimic – dar hei, nu-nțeleg eu la ce aspiră tineretul din ziua de azi). Și brusc am înțeles că scenele cu fetița complexată că are urechi clăpăuge din The Social Dilemma sunt cât se poate de reale, iar prietena mea chiar are o problemă. De altfel, și pe mine mă fură peisajul pe Insta, și dacă mă gândesc bine nu pot să spun că nu mă afectează comparația cu perfecțiunile de care mă lovesc la tot pasul.

Nu e ca și cum n-am înțelege-o pe micuță: toate ne-am văitat (și ne mai văităm încă) de „fundul mare”, „sânii mici”, „mi se vede burta” și alte variațiuni pe temă. Însă fetele de azi trec prin experiențe pe care noi nici nu ni le putem imagina, și asta face ca lucrurile să fie mai complicate. Cum ar fi să nu existe validarea din partea rețelelor sociale?! Culmea e că oricât ai fi de „perfect”, oricât de  influencer de succes ai fi, tot nu ai cum să mulțumești pe toată lumea. Tot se va găsi unul care să-ți dea cu hate.

De fapt, ce-și dorește ea este ce-și dorește orice adolescent normal, de când lumea și pământul: să simtă că aparține unui grup în care să fie validată și acceptată. Doar că noțiunea de grup s-a cam modificat cu timpul, și în locul bunelor prietene pe umerii cărora știm că putem să plângem la orice oră din zi și din noapte, ne încredințăm validarea și susținerea unor necunoscuți, de dragul unui boost de dopamină pe care îl primim când vedem cum crește numărul de like-uri. Ce păcăleală. Dar cum să-i spui lui „16 ani”, care dă ochii peste cap numai când te vede că vrei să deschizi gura?!

Și atunci, ce aș face?

Cred că aș risca totuși și aș lua-o în brațe, spunându-i că pentru mine este cea mai frumoasă, pentru că am și eu dreptul la opinia mea. Aș întreba-o cine i-a spus că e urâtă, cum a ajuns la concluzia asta și aș asculta cu răbdare toate neroziile pe care cu siguranță mi le va răspunde cu acest prilej.

Aș întreba-o cine este cea mai frumoasă persoană pe care o cunoaște și aș vrea să-mi povestească totul despre ea. Aș întreba-o dacă ar vrea să fie în locul acelei persoane și de ce. Apoi, aș întreba-o ce s-ar întâmpla dacă ar putea – prin absurd – să fie în locul acelei persoane pentru o zi. Ce anume i-ar lipsi totuși din cea care este acum? Care sunt lucrurile pe care le iubește acum în viața ei? Ce-și dorește, ce-i lipsește?

Aș întreba-o cine dictează frumusețea, dacă a văzut vreo definiție în vreun manual, ceva. I-aș povesti despre proporții și numărul de aur, iar dacă dimensiunile ei nu corespund – deși ale ăsteia despre care vorbim sunt sigur de manual – i-aș vorbi despre perfecțiunea imperfecțiunii și despre a fi mai mult decât doar frumos, despre a fi „interesant”.

I-aș spune că definiția frumuseții este încă învăluită în mistere, că de la „armonie și proporții” la „e frumos ce-mi place mie” cei mai înțelepți oameni din toate timpurile de pe planeta noastră încă nu au dat un răspuns care să fie acceptat de toată lumea. Cine ar îndrăzni să spună că ceva e absolut frumos și să nu se expună niciunei critici?!

I-aș arăta cum s-a transformat idealul de frumusețe de-a lungul timpului, cum trece moda și i-aș arăta cum seamănă între ele toate modelele astea identic machiate și injectate, încât cu greu le mai poți deosebi una de alta… Frumusețea pe care o caută ea cumva ar trebui să îngroașe rândurile acestor fețe la fel?

I-aș povesti că frumusețea nu poate fi despărțită de iubire și virtuți, că răutatea urâțește chipurile, ca și prostia, că bunătatea luminează chiar și un obraz ofilit… Că dacă cineva te iubește așa cum ești nici nu poți să-ți dorești mai mult.

I-aș aminti povestea acelei mătuși din Enigma Otiliei – mai e obligatorie în programa școlară, că nu mai știu? – care, bătrână fiind, când nu mai putea să facă nimic, se uită în albumul de poze din tinerețe și își dă seama că a fost frumoasă…

În goana noastră după succese și realizări, ne învățăm copiii să fie competitivi, să fie mai buni decât alții, să atingă scopuri, să fie cât mai eficienți – pentru că și noi avem nevoie să fim așa – dar poate că ar fi bine să ne oprim un pic să respirăm, să ne dăm voie nouă în primul rând, apoi și lor, să ne bucurăm de peisaj.

A învăța să ne bucurăm de viață ar trebui să fie una dintre cele mai importante calități pe care să ne-o educăm. Până la urmă, pentru cine există această lume, pentru cine este această viață, dacă există ceva bun și frumos, cine are dreptul să se bucure de acesta?

Și aș mai întreba-o: pentru ce își dorește să fie atât de perfectă, ce va face dacă ar atinge acel ideal de frumusețe? Este ceva ce nu poate fi făcut chiar și acum, cu acest chip, cu acest corp? Este ceva ce alte persoane au reușit înaintea ei? Cum au făcut, oare? De ce are nevoie pentru a reuși și ea? Cum aș putea să o ajut?

Când făceam crize de personalitate în copilărie, mama mea mă sfătuia să citesc ceva interesant, ceva care să-mi distragă atenția de la motivul supărării și să mă calmeze, măcar pe moment. Partea bună a acestui sfat era că într-adevăr mă calmam, și altfel vezi lucrurile când ieși din furtună. Partea proastă e că poate crea obiceiul de a te refugia într-o lume paralelă…

De-aia mă gândesc că un tir de întrebări bine conduse ar putea fi de ajutor atât pentru a aduce problema în lumină, cât și pentru a găsi soluții la ea. Și eu eram exact la fel când eram mică – doar că n-aveam Instagram. Și mi-am imaginat că i-aș spune acestei fete tot ce mi-ar fi plăcut să-mi spună și mie mama mea, pe vremea când plângeam degeaba. N-am mai întrebat-o, dar probabil tot cam pe acolo a ajuns și prietena mea. Voi ce le spuneți fiicelor voastre, și cum reușiți să ieșiți din impas?

Sursa foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like