Cum am ieșit din clanul nevestelor disperate și de ce nu mai vreau să fac parte din el

Mi-era o frică groaznică să nu-l pierd pe acest bărbat, voiam să știu în orice clipă ce face, nu aveam răbdare să-l las să se miște în ritmul lui și îl forțam să facă gesturi pentru care poate nu era pregătit… Când pleca de lângă mine intram în panică, mi se părea că n-o să se mai întoarcă niciodată și tot ce făcea pentru mine parcă nu era destul.

Mi-a luat ani de zile să-mi conștientizez starea și alți ani să mă vindec de ea. Cu siguranță că nici el nu era perfect, că nu e întâmplător că nimerești lângă una „defectă”, dar până la urmă fiecare trebuie să-și vadă de ale lui, nu-i așa?

Ce m-a făcut să scriu despre asta a fost uimirea cu care am descoperit cum se vede starea pe care o aveam eu cu ani în urmă dintr-o altă perspectivă, la alte femei, soții și iubite ale unor bărbați cu care colaborez. Le citesc în gesturi teama, uneori nici nu mă privesc. Se comportă nefiresc și crispat, se vede clar că nu sunt ele însele. Familiaritatea, căldura mea față de bărbații lor – și a acestora față de mine, mai ales – le dă fiori.

Evident, nu am nicio intenție să le fur bărbații, pur și simplu mă comport natural cu niște oameni cu care am ceva creativ de făcut.

Și mi se rupe inima, pentru că am fost și eu acolo și știu cum e.

Când ești într-o relație în care nu ești împlinită, durerea este foarte mare chiar și dacă el vorbește doar, liber și deschis, cu o altă femeie – pentru că tânjești să vorbească și cu tine așa, iar el nu o mai face.

Ai vrea ca iubitul tău să fie liber și deschis cu tine… și doar cu tine, din păcate. Pentru că de aici vine problema.

Tocmai pentru că am fost și eu acolo – și credeți-mă că am câteva povești de care încă mi-e rușine pentru cum m-am comportat – știu exact cum se simte.

M-am gândit mult, am meditat și am analizat: de unde vine suferința?

Bineînțeles că prima tendință e să dai vina pe celălalt, însă nu rezolvi nimic. S-a stricat totul după primul reproș. Spui că nu-ți trebuie florile pe care ți le oferă când a fost nevoie să-i atragi atenția că nu-ți aduce flori… dar atunci de ce i-ai mai spus?

În momentul în care ai început să-i faci reproșuri bărbatului tău, i-ai tăiat orice șansă să se îndrepte singur. Nu mai are cum să fie liber cu tine, pentru că te-ai transformat în mama lui cea vitregă, aia care îl certa când era mic și de care toata viața n-a visat decât cum să scape.

Nu ai cum să obții o stare de libertate și deschidere dacă tu vii cu plângeri și constrângeri. Însă, dacă te ustură să-ți vezi bărbatul relaxat cu alte femei, poți să tragi un semnal de alarmă. Pentru tine, nu pentru el.

Din păcate, scenele de gelozie nu trezesc niciodată iubirea în celălalt, dimpotrivă. Creează și mai multă distanță, și mai multă suferință.

Pentru mine, declicul a fost când am realizat că singurul mod de a scăpa de o frică este… să nu-ți mai fie frică!

Câtă vreme există o zonă de întuneric, o zonă în care lucrurile nu sunt spuse clar, acolo va rămâne un punct slab, pe acolo poate intra o frică.

Am întâlnit în viața mea câteva femei care mi-au rămas modele prin felul în care tratau relațiile cu bărbații lor.

Una dintre ele, o colegă profesoară, și eram amândouă foarte tinere. Era tot timpul super aranjată și feminină, grațioasă dar firesc, fără să pară că se străduiește prea mult. Niciodată n-am văzut-o necoafată sau fără unghiile perfecte, niciodată n-am văzut-o cu un kilogram în plus. Era, de asemenea, foarte preocupată de cariera ei. Dădea mereu meditații, îi plăcea să fie independentă și financiar. Îmi spunea că e conștientă că soțul ei e un bărbat frumos, foarte dorit de femei, și probabil că va avea amante, dar prin feminitatea ei fermecătoare era sigură că el se va întoarce mereu la ea. Am crezut-o, mai ales pentru că, prin grija pe care și-o acorda ei însăși, atenția ei nu era exclusiv îndreptată asupra lui. Era fericită cu el, dar el nu era unicul ei scop în viață.

O alta, tot colegă, de data asta de jurnalism, era de asemenea măritată cu un exemplar puternic și temerar. La un moment dat, o aud cum spune în treacăt că soțul ei e „la Amsterdam, cu băieții”. Serios? Cum l-ai lăsat?! – nu mă pot abține să nu comentez. Iar ea, relaxată, dă din umeri și spune ceva de genul: „după aceea o să mergem doar noi doi, împreună, undeva”.

Și o alta, tot soție a unui bărbat splendid, cunoscut ca având și alte aventuri, dar rămânând totuși un familist convins. Deoarece sunt amândoi foarte inteligenți, au știut să-și păstreze libertatea de peste 25 de ani de când sunt împreună și chiar sunt fericiți. Ea a avut curajul să-i plătească cu aceeași monedă, având și ea aventurile ei, fără să-l părăsească niciodată.

În eforturile mele de a descoperi dedesubturile iubirii, încă nu mi-e clar cum este cu acea iubire unică și perfectă, care durează toată viața. Am iubit de mai multe ori, de fiecare dată altfel și de fiecare dată la fel de important.

Însă, de fiecare dată când mi-am dorit ca ființa pe care o iubeam să fie „numai a mea”, am ajuns să sufăr foarte tare. Pentru mine, această suferință a fost, până la urmă, dascălul cel mai bun. Și continuă să fie criteriul care îmi arată când o iau pe arătură.

În momentul în care îmi vine să mă plâng, mișcarea care trebuie făcută este spre înăuntru, nu spre în afară. Exact atunci când mi se pare că am nevoie de oblojire și de mângâiere – dar de fapt aș vrea să fac niște reproșuri – cel mai sănătos e să stau pe fundul meu până îmi trece.

Mă rog, nu doar să stau, ci să și meditez. Există atâtea tehnici, atâtea metode de a lucra cu noi. Nu mai suntem copii. După ce suferi și tot suferi, îți dai seama că nimeni și nimic din afara ta nu-ți poate garanta vreo alinare durabilă. Așa că te întorci la tine și te privești cu ochii mari. Și chiar îți trece, după o vreme.

Prima oară mi-am dat seama de asta acum mulți ani, când mi-am văzut iubitul de la distanță, împreună cu o duduie grațioasă, clar într-o ipostază romantică. Fiind la depărtare, n-am putut să fac nimic pe moment, și fiind extrem de atentă la starea intensă care mă copleșea, am descoperit uimită, după o vreme, că n-o mai simt! Și că, dacă las să treacă un timp după primul impuls, se calmează atât de tare că nici nu mai e nevoie să reacționez. Chiar pot alege sincer dacă vreau sau nu vreau să fac o scenă… cu condiția să nu mă las pradă primului impuls.

Faptul că te afli într-o relație în care nu ești împlinită este deja un indiciu că ai nevoie să te dezvolți. Agățarea de o persoană nu duce decât la suferință. Smulgerea de lângă acea ființă, atunci când ești foarte atașat, poate să doară și mai tare, conform zicalei populare: „Rău cu rău, dar mai rău fără…”.

Din fericire, există metode, există oameni care sunt pregătiți să te ajute, există soluții. Nu fără efort, însă. Când ajungi să te simți cu adevărat atras de propria devenire, mai mult decât de o altă ființă, știi că ești pe drumul cel bun.

Foto: Victor Freitas

2 comments
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like