Merg periodic la mall cu un amic burlac, să-l supervizez la cumpărături. Omul e convins că încă nu s-a născut muritoarea care să se ridice la înălțimea pretențiilor sale, dar asta nu-l împiedică să se laude în gura mare – doar, doar l-o auzi cineva – când se pare că am nimerit, totuși cu vreo treabă că: ”uite, vezi, de-asta te-am luat de nevastă”. (Stați liniștiți, nu m-ar lua.)
Asta mă face să-mi amintesc de diriga mea din clasa a cincea, care ne boscorodea pe toți non-stop până când veneau părinții la școală și atunci se înmuia brusc, nemaiprididind cu laudele.
Mă frământă grija pentru că, în ceea ce-o privește pe ”tovarășa”, aș fi fost interesată să aflu în care dintre situații vorbea serios, dar mai ales pentru că experiența m-ar fi ajutat să nu mai fi suferit ca o cârpă stoarsă când fostul meu dădea impresia că e iubitul perfect în public, pe când acasă, când rămâneam doar noi, mă ignora mai ceva ca pe farfuriile care se prăfuiau pe pereți.
Mergeam în vizită la un alt cuplu – tot perfect ca și noi, ba, dacă stau și mă gândesc bine, mai mult ca perfect. Ne certam de fiecare dată când ne întorceam de la ei, pentru că mie mi se părea prea strigătoare la cer nedreptatea: de ce vrei să dai impresia că ești așa cum nu ești? Cu ce mă încălzește pe mine că lumea crede că suntem în luna de miere, dacă eu închid ușa și am Siberia?
În momentul ăsta am două opțiuni cu acest text:
- să mă apuc să despic firul în patru și să încerc să înțeleg ce-i face pe unii să devină ideali când îi vede altcineva, sau
- să enumăr care sunt opțiunile păcălitului (în cazul de față, eu)
Să le luăm, mai bine, pe rând…
Așadar, ce te face să te transformi în versiunea ta perfectă când dai de spectatori? Poate pentru că nu știi cine ești, de fapt? Și crezi, în mod pueril, că dacă demonstrezi ”la scenă deschisă” câștigi argumentul majorității?
Sau poate pentru că ți-e frică să nu fii prins cu mâța-n sac? Sau, dacă te vezi perfect în ochii celorlalți începi să crezi și tu că ai putea fi așa? Adică, ceilalți reprezintă cumva autoritatea din partea căreia ai avea nevoie de validări? Poate că în copilărie ți-a lipsit sau nu te-a iubit părintele de sex opus, și atunci dragule, micuțule, de fapt ai nevoie de încurajări?
Iertați-mă, nu sunt de specialitate, așa că nu pot decât să speculez. Dacă o iau pe arătură, mă bazez pe voi că o să mă trageți de mânecă.
Sunt ființe cărora nu le place niciodată să vorbească despre ele. În chestiunile sensibile, nu veți afla niciodată ce cred ele cu adevărat. Nu direct. Pentru că, din fericire, acea energie psihică trebuie manifestată într-un fel sau altul, așa că iese la iveală în părerile lor despre altceva.
Știi momentul ăla în care cineva îți reproșează exact ceea ce ai vrea tu să-i reproșezi tu lui? Bingo! Tocmai a făcut o proiecție – nu contează că e asupra ta – dar măcar ceva din forurile lui interioare își dă seama exact ce nu e cum trebuie. Dacă ar înțelege și la cine…
Partea bună este că poți oricând să faci rost de spectatori. Partea și mai bună este când cineva îți dă feedback despre contrast. Partea cea mai bună ar fi să te prinzi de poantă și să iei măsuri.
Și acum să trecem la partea a doua: ce te faci când te trezești că omul care îți este cel mai apropiat este cu totul diferit în public față de cum îl știi tu, când rămâne numai cu tine?
Nu mă refer la intimitatea delicioasă pe care ar fi ideal s-o împărtășiți numai voi, dimpotrivă. Când e drăguț și tandru de ochii lumii, iar când ajungeți acasă e absent cu accese de ostilitate la cel mai nevinovat gest de apropiere.
Dacă ai putea să comunici cinstit că ai observat metamorfoza! Să comunici doar, și nu să te sufoci de indignare (cum am făcut eu, ca să știți). Dacă reușești să-ți păstrezi cumpătul, s-ar putea să ai parte de un răspuns sau chiar de o chemare la acțiune din partea respectivului om.
Când cineva îți servește mai multe fețe, gândește-te dacă chiar te simți onorat de adevărul pe care îl știi doar tu. Pentru că ai putea să spui, într-o logică absurdă, că numai față de tine e liber, că doar atunci când sunteți doar voi nu se ascunde, așa cum o face față de ceilalți.
Dar care e beneficiul acestui teatru pentru tine, pentru el, pentru voi?
Ce m-a apucat să scriu despre așa ceva? Mă gândeam că, atunci când trecem printr-o zonă neguroasă a vieții, ajungem să nu mai credem în normalitate.
Ca și când cineva ne-ar servi amarul discurs:
Oameni buni, vedeți că nu există iubire. Vedeți că n-aveți nicio șansă să fiți fericiți. Va trebui să învățați să trăiți singuri împreună cu cineva care nu vă vrea, și cumva să găsiți în asta o sublimă împlinire. Vedeți că n-aveți nicio șansă să trăiți marile minuni despre care ați citit că există. Fugiți de cei pe chipul cărora se citește bucuria și mințiți-vă că în cazul vostru nu se poate mai mult.”
Pentru ce?!
Nu e adevărat, dragii mei. Fericirea există. Și iubirea împărtășită și copleșitoare, aceea în fața căreia îți vine să îngenunchezi și să spui Cerului ”mulțumesc”. Și adevărul, și frumusețea, și idealul – toate sunt vii, la un ”click” distanță.
Un de-click de fapt – de curaj și autenticitate, în care ne luăm avânt și spunem lucrurilor pe nume. Nu va fi ușor să ne desprindem dintr-un climat toxic, va fi nevoie de timp – uneori ani – în care să lucrăm cu noi până când ne regăsim. Dar va merita.
Cunosc oameni care ar face orice să nu-și strice imaginea în fața unora care nici măcar nu contează atât de mult pentru ei. Și știți ceva? De fapt, sunt foarte puțini cei cărora le pasă cu adevărat de noi. Și, din păcate, pe aceia îi neglijăm cel mai mult, așa cum ne neglijăm, de fapt, și pe noi.
Dar când ne ascultăm chemarea adâncă și reală a sufletului, nu avem cum să greșim. Chiar dacă lumea întreagă ne râde în nas. În definitiv, ce știu ei despre noi?
Să avem curaj, zic. Măcar dacă ar fi leopard!