Faptul că ai eșuat într-o relație nu înseamnă că ai eșuat și în iubire. Poate chiar dimpotrivă

Cine ești tu – ați putea spune unei persoane proaspăt despărțite, după o relație de mulți ani – să dai sfaturi în iubire? Tocmai ai dovedit că nu te pricepi.

Ca și cum iubirea este ceva care se măsoară în cantitatea de fericire pe care o înpărtășești cu cineva, iar atunci când ajungi în situația de a admite că ești singur, ești exclus din schemele iubirii, resemnat că ai ieșit șifonat din tăvălugul ei.

Pe de altă parte, te întrebi dacă ai fi fost mai cinstit cu tine dacă luptai să-ți ”salvezi relația”. Ca și când, a lupta pentru a-l face pe un om să-și întoarcă privirea către tine, când el dorește sincer să se uite în altă parte, ar putea fi un scop în viață.

Confundăm iubirea cu sentimentul de a fi îndrăgostiți și, pentru că e atât de răvășitor, atât de luminos și de dătător de sens, dorim să-l păstrăm pentru totdeauna. Vrem să punem gheara pe el.

Rămânem dezamăgiți când constatăm – copilărește, desigur – că el are un început, un punct culminant și un sfârșit. Și pentru că suntem atât de necunoscători în ale iubirii, căutăm un țap ispășitor pentru a scăpa de sentimentul de vină care începe să ne dea ghes.

Cine e de vină pentru că nu mai simțim iubirea?

Oh, dar e atât de firesc. Dacă eu am simțit iubirea când mă uitam la tine, înseamnă că tu o produceai. Acum, de ce nu o mai produci? Ca și când i-ai reproșa unui licurici că nu luminează și ziua. Poate că o face, săracul, dar cine să-l vadă, când e atât de multă lumină în jur?

O să-mi spuneți: dar ce, când ne îndrăgostim e ca și cum ne-ar fi ”noapte”-n suflet? Și abia după ce ne trece se face lumină?!

Nu. Când credem că iubirea vine de la un om ne este noapte-n suflet. Nu vedem cine luminează de fapt. Căutăm bezmetici iubirea în afara noastră, când de fapt ea cântă la noi în suflet, în scânteia pe care a pus-o acolo Cel care ne-a creat.

Nu alegem noi când iubim, pe cine și cât. Nu producem iubirea, doar o descoperim. Putem s-o cerem și s-o primim cu inima deschisă, s-o lăsăm să curgă curată prin noi și să ne îmbătăm de ea.

Faptul că o putem împărtăși este cea mai fermecătoare Grație, dar în momentul în care vrem s-o apucăm, închidem poarta către izvorul ei. Nu mai poate să curgă. Rămânem cu cât aveam în momentul în care am pus stop.

O vreme merge, ni se pare că am făcut o captură bună. Ne ”parcăm” liniștiți, convinși că putem dormi de acum înainte. Și suntem din ce în ce mai goi, mai pierduți, mai neliniștiți. Iubirea s-a oprit și nu mai este.

Începem să ne zvârcolim în vechile scheme, să ne uităm disperați în stânga și-n dreapta, am vrea să apucăm Lumina cu pumnii strânși… nu se poate.

Uneori, succesul în iubire presupune să dai dovadă că ești bine cu tine și singur. Să renunți la ceea ce credeai că ai, dar oricum, nu mai aveai de mult, pentru că nu se poate avea…

Nu e nicio disperare în asta. Dacă izvorul inimii rămâne deschis, iubirea curge prin tine din tot și din toate. Te poți îmbăta de atâta iubire. Și, câtă vreme nu vei încerca s-o apuci din nou, va fi bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *