”Și-a dorit să sară cu parașuta de la 16 ani, astăzi îi învață și pe alții să facă asta” – Interviu cu Georgiana Dumitrescu

Îmi plac spectacolele aviatice. Nu mă pricep neapărat la avioane, dar ideea de oameni care se zbenguie prin cer îmi dă brusc un sentiment de speranță și libertate. Sunt oameni care văd lumea dintr-o altă perspectivă – în cel mai propriu sens – și, cu siguranță ei au, față de mine, o altă definiție a fricii. Astă vară am fost la BIAS, unde am descoperit că există multe femei care pilotează avioane sau sunt instructoare de parașutism. Atunci mi-am dorit foarte tare să cunosc măcar una. La Aeronautic Show a sărit cu parașuta o singură fată, Georgiana Dumitrescu. Puteam eu să ratez ocazia să o iau la întrebări?

Georgiana și-a dorit să sară cu parașuta de la 16 ani, dar n-au lăsat-o ai ei. Și până la 18 ani, când avea dreptul să meargă la cursuri fără acordul părinților, a primit în schimb cursuri de street dance. N-au distras-o atât de tare încât să renunțe, și azi, la 28 de ani, nu numai că poate sări și de 10 ori pe zi de la mii de metri altitudine, dar îi învață și pe alții să o facă.

A studiat Ingineria mediului la Politehnică, a făcut și studii de marketing, dar se simte cel mai mult ea însăși printre colegii de la Dust Devil, echipa de parașutism a Aeroclubului României, împreună cu care participă la showuri de aviație și la concursuri de pretutindeni.

Cum te-ai gândit tu să sari cu parașuta?

Locuiam lângă turnul de parașutism, în 23 August, și vedeam mereu afișe cu informații despre cursuri. Mi-a venit ideea la 16 ani dar nu am avut acordul părinților. Am așteptat să fac 18 ani, primul salt l-am făcut la 19. Îmi plăcea sportul, făceam baschet și pentru că ai mei nu m-au lăsat la parașutism, cumva i-am constrâns să mă lase la un alt sport. Am făcut street dance. Dar focusul meu era pe parașutism. Am avut prieteni care trecuseră de pragul de 23 de ani și regretau că pierduseră cursurile gratuite, eu m-am înscris la 18 ani, deci am prins oportunitatea.

Și nu ți se părea că este periculos? Cum a fost primul salt? Ți-a fost frică?

După ce m-am înscris am înțeles că este, însă dorința de a face asta m-a făcut să trec peste. Periculos e mult spus, dacă știi exact ce se întâmplă nu mai devine extrem, e extrem doar atunci când nu cunoști lucrurile.

Am sărit prima oară pe 3 iulie, acum 9 ani, eram la Clinceni, Aeroclubul României. Am avut emoții în primul rând, probabil că și frică, însă după ce am aterizat am simțit o super-plăcere. Te simți super-încrezător și vrei s-o mai faci încă o dată, și încă o dată. Am sărit de la 1200 de metri. Am sărit din același tip de avion din care am sărit și aici, la Lacul Morii.

De cablul central al avionului e acroșat un cord de 5 metri, care la celalalt capăt este prins de parașută. În momentul saltului, acest cablu se depliază și eliberează parașuta în mod automat. Primele 10 salturi așa le-am făcut.

Clar, se pot întâmpla lucruri neprevăzute, e vorba de un material pe care nu-l poți controla în totalitate. Dar există și o parașută de rezervă, cea de-a doua parașută. Iar la curs învățam procedurile operaționale și anume ce să facem dacă întâmpinam vreo situație.

Ți s-a întâmplat vreodată să nu ți se deschidă parașuta?

Nu. În 810 salturi, nu. Media, peste tot în sport, este de o posibilitate la 1000 de salturi.

Cum ai devenit instructor și pe cine înveți?

Am rămas sportivă în Aeroclubul României timp de 5-6 ani. După ce am făcut 500 de salturi, am devenit instructor. Cei care vin să învețe sunt în primul rând tineri între 16 și 23 de ani, pentru că aceasta este nișa de cursuri gratuite, mai sunt cei care vor să încerce saltul cu parașuta, însă fără a face școala, și o pot face cu un instructor în tandem.

Cum arată o zi din viața unui instructor de parașutism? În ce constă antrenamentul?

Sunt două tipuri de învățare. Teoria o înveți din februarie până în martie-aprilie, sunt cursuri teoretice și antrenamente fizice, să fii în formă. Acestea se țin în weekend, câte 6 ore. Din aprilie-mai până în octombrie-noiembrie sunt salturile. Asta pe lângă antrenamentul la sol, care este foarte important, și constă în proceduri de largare a parașutei principale și deschidere a parașutei de rezervă. Pur și simplu stai agățat într-un ham și ți se pune un incident deasupra capului, o imagine, după care ți se cere să rezolvi situația în timp real, ca și cum ai fi acolo.

Georgiana este instructor voluntar, adică face asta în timpul ei liber, pentru că are și un job. La Aeronautic Show de pe Lacul Morii a sărit dintr-un avion de 12 locuri, din care ea era singura fată. A fost prima oară când a aterizat pe apă și prima dată când au venit părinții să o vadă că sare cu parașuta. Cam așa e atmosfera înainte de zbor…

Să vorbim despre frică… ce înseamnă pentru tine frica? Ți-e frică de ceva?

Îmi place să o numesc emoţie, mai ales în ceea ce priveşte zborul. Emoţia unui lucru nou făcut, emoţia că saltul ar putea să nu iasă aşa cum îmi doresc. Nu sunt de acord cu frică în termenul utilizat în mod frecvent, însă cu siguranţă îmi e şi mie „frică” de ceva. Consider că îţi poţi depăşi frica doar prin prezență: să fii acolo, să simţi şi să acţionezi.

Cum rezolvi tu conflictele într-o relație?

(Georgiana este într-o relație cu un coleg de zbor). Având o pasiune comună, treci mai ușor peste orice. Orice mică neînțelegere care apare nu mai este atât de importantă față de faptul că, spre exemplu, mâine urmează să zbori. Îți faci planul pentru următorul salt. Consider că e importantă în continuare familia, dar ți-o faci atunci când vrei să ți-o faci, în modul în care dorești să ți-o faci.

Își dorește să aibă copii? La un moment dat, da. Are colege care au luat pauză de zbor, și apoi au revenit. Poți face acest sport până la orice vârstă – dacă poți… Vrea să învețe să piloteze și avioane, dar deocamdată dorește să-și ia licență de tandem. Și m-a invitat să sar cu parașuta. Nu mă grăbesc 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.