puteredefemeie
Ce titlu paradoxal – nu-i așa? Păi, cum altfel, știm cu toții că iubirea nu ne scutește de paradoxuri…
După ce am pus pe facebook postarea de ieri, am primit un comentariu care m-a tulburat: ”Niciun bărbat nu inspiră încredere”. Mi-am dat seama că nu m-am făcut destul de clar înțeleasă. Pentru că: da, sunt situații în care n-ai ce să faci, ești nevoit să ieși dintr-o relație. Dar asta nu înseamnă că nu există și oameni în care poți să ai încredere, bărbați pe care merită să-i iubești, așa cum și noi merităm.
Toată lumea, când se îndrăgostește, vede în ființa iubită idealul, crede că i-a pus Dumnezeu mâna în cap și nu-și mai încape în piele de fericire. Energia începutului ne ia pe sus, dintr-o dată suntem plini de speranță și totul are sens. Avem încredere că va fi bine, zburăm în loc să mergem și ținem conferințe despre puterea vindecătoare a iubirii.
După care ne iubim, ne împrietenim, ne mutăm împreună și… stricăm totul. Iubitul nu mai e Făt Frumos, că am descoperit că sforăie și a făcut și burtă, nu ne mai interesează să-l convingem că suntem Zâna Zânelor, că oricum ne cheamă la fel. Conviețuim amândoi, ca doi copii în tabără. Am vrea să-l ungem cu pastă de dinți pe celălalt în timp ce doarme, să-l coasem de cearșaf și să-l filmăm când se trezește. Și să-l punem pe Instagram*.
(*Nu încercați așa ceva acasă, nu vreau să vă am pe conștiință).
Râdem noi, dar realitatea știm cu toții cum stă. După un timp de conviețuire, ne trezim că ne certăm din nimic, că urlăm în loc să vorbim normal, că tot ce face celălalt ne enervează, chiar și fără un motiv logic. Degeaba încercăm să ne controlăm, energia care susține fenomenul e puternică și în general ne ia mințile. Explodăm.
Am citit undeva că, atunci când strigăm la cineva, deși el e aproape și ne aude, e un semn că noi ne simțim la distanță, de fapt. Pe muntele vecin, ai nevoie să urli ca să te faci înțeles. Când eram îndrăgostiți și ne îmbrățișam, era suficientă o șoaptă, uneori doar o privire, și știam amândoi ce aveam de făcut.
Eram tot noi. Din punctul de vedere care contează, nimic nu s-a schimbat. Dacă, atunci când ne iubeam intens, am fi trecut prin ce trecem acum, n-am fi găsit toate soluțiile din lume ca să rezolvăm problema? Amintiți-vă – dacă puteți – forța și înflăcărarea cu care vă declarați iubirea veșnică și hotărârea de a merge până-n pânzele albe amândoi. Ce s-a întâmplat între timp?
Nu ne cunoșteam cu adevărat. Misterul și neprevăzutul sunt motive puternice de atracție. Atracția joacă un rol crucial în luarea hotărârii de a rămâne cu un om. Până când începem să-l descoperim… Ne trebuie ani de zile și conjuncturi de tot felul pentru a vedea noi fațete ale caracterului lui. Nu s-a schimbat deloc, este tot el, cel pentru care am fi mers până pe lună și înapoi. Dacă ne-ar spune cineva la început: fii atent că ce vezi acum este doar vârful aisbergului, nu te ambala chiar așa – oare am ține cont? Știm cu toții că nu. Măcar dacă ne-am păstra un dram de luciditate să-i acordăm credit, să-l privim cu atenție și curiozitate, ca pe un fenomen. Cu ochii unui cercetător, nu ai unui critic. Să vedem ce dă din el. Să avem încredere că intuiția care ne-a atras spre el e superioară eului inferior, să-i descoperim propriul mod de a vedea viață și să ne minunăm de el, în loc să i-l băgăm pe gât pe al nostru, convinși că este singurul valabil. Avem ocazia să învățăm mai mult.
Sunt și hormoni implicați în proces. Toată dinamica unei relații de cuplu poate fi descrisă în combinații chimice hormonale… distrugând, bineînțeles, orice urmă de romantism. Hormonii țin de partea noastră corporală, de mamiferul care suntem, parte a regnului animal. Din fericire, nu suntem doar atât. Hormonul care dictează respingerea și gândul: ”Nu-l mai suport!” – este doar la baza entității care suntem în total, de ce să ne cramponăm doar de el? De ce să nu facem un efort și să ne îndreptăm atenția către zonele superioare ale ființei noastre? În loc să ne certăm ca chiorii, hai mai bine să studiem ce spun filosofii despre iubire, să citim cele mai frumoase scrisori de dragoste din istorie și cele mai înflăcărate declarații de iubire. Sau măcar să ne uităm pe albumul de poze din luna de miere. Săptămânile trecute, mă tot loveam de o poză prin casă – o poză străveche, de la nunta părinților mei. Și, ca să n-o mai mut de colo-colo, i-am luat o ramă și am afișat-o frumos, pe bibliotecă. Mai întâi a venit tata. S-a uitat la ea tăcut, a dat din cap, mi-a spus: ”Ah, ai înrămat asta”. După o săptămână, a venit și cu mama. Stăteau amândoi pe canapea și se uitau la poza aia ca la film. Mai întâi s-au bombănit, după care le-a părut rău. Au plecat la bucătărie, s-au mai fâțâit prin casă, apoi s-au proțăpit la loc, pe canapea, cu ochii pe poza mea. Au început să depene amintiri. Erau amândoi transfigurați. Pentru ei, nu era deloc străveche poza mea. Lucrurile acestea contează, haideți să nu ne repezim și să le luăm mai încet, mai cu atenție. Mai profund.
Nimeni nu-i perfect. Cum eram când ne făcea curte și cum suntem acum? Obiectiv vorbind, chiar nu le-am oferit niciun motiv de dezamăgire? De ce ne ipostaziem în ființe perfecte, cerând de la ceilalți imposibilul pe care nici noi nu suntem în stare să-l atingem? Relația de cuplu are cel mai puternic potențial de oglindire a celuilalt. Ne uităm la el, ne vedem pe noi. Îi reproșăm chestii pe care, dacă suntem atenți, și noi le avem de perfecționat. Noi ne supărăm că nu ne mai dă atenție – dar noi, ce fel de atenție îi acordăm? Nu ne convine că nu ne îngroapă în trandafiri – dar noi, de când nu l-am mai surprins cu o cină romantică? Tot așteptăm să facă el primul pas, fără să înțelegem că acesta este doar un pretext pentru a ne justifica lipsa noastră de chef pentru a face acel pas… Dacă îți dai seama că trebuie să faci ceva și nu faci, ești mai rău decât cel care nu face nimic pentru că nu-și dă seama că trebuie făcut ceva. Iar bărbații sunt măieștri în a-și evita emoțiile… de care femeile sunt prea bine conștiente.
Unde sunt doi, întotdeauna adevărul este exact la mijloc. Fiecare are propria lui versiune despre eșec, și este mai ușor să dăm vina pe celălalt decât să ne asumăm noi, măcar partea noastră de vină. Chiar și când intrăm în relație cu o persoană cu probleme, avem toată libertatea să spunem ”NU!” – atunci când, într-adevăr, nu mai suportăm. Dar e mai ușor să fim victime, în loc să facem măcar un gest mic. Faptul că rămânem, totuși, lângă el, în pofida faptului că nu ne place, ne trădează. Ne trădează că, de fapt, mai avem un interes ascuns să rămânem, unul care, de fapt, nu prea ne face cinste, oricum am lua-o.
Și, dacă tot am rămas cu el/ea, haideți să ne asumăm până la capăt. Nu-i mai bine să iubim, în loc să cârcotim?
puteredefemeie
