Cât muncești și cât trăiești

”Fă ce-ți place și n-o să muncești niciodată” – Confucius

Opt ore de muncă, opt ore de relaxare, opt ore de somn într-o zi – altfel, te paște fenomenul de ”burnout”. Cam în zona asta se învârt sfaturile specialiștilor din business și psihologie în ultima vreme. Sau genul ăsta de informații îmi ies mie în cale, că nici eu nu sunt străină de starea asta.

Știi cum e: te scoli de dimineață – ai mai dormi, dar n-ai încotro. În casă e întuneric beznă și tu trebuie să te pregătești pentru o nouă zi, la fel ca toate celelalte. Cuvântul ”scârbici” are origini care se pierd în negura vremurilor și nu a apărut întâmplător. Oamenii au auzit de el înainte să afle ce-i aia ”burnout”.

Adică, o mare oboseală. Munca în zadar. Oricum nimeni nu dă doi bani pe ce faci și totul ți se pare prea greu. Nu mai ai chef nici de prieteni, nici de familie, de muncă nici nu mai vorbim. Din când în când, îți licărește o speranță: ”n-o fi chiar atât de negru”…

N-are nicio legătură cu regula celor trei opt

Cu toate că toată lumea știe să explice fenomenul, când e vorba de o rezolvare satisfăcătoare, dau toți din colț în colț. Spre exemplu, mie ”regula celor trei opt”, despre care vorbeam la început, mi se pare greșită din start. Sunt convinsă că dacă o respecți cu sfințenie n-ai nicio garanție că nu clachezi. Pentru că eu nu cred că are vreo relevanță pentru sinele tău cantitatea de ore pe care le muncești într-o zi.

Mi-aduc aminte de predările de la Unica, pe vremuri, când plecam din redacție pe la două noaptea și bubuiam de energie. Pentru că îmi plăcea ce făceam. Aveam energie ca proaspăt scoasă din priză. Și a doua zi o luam de la capăt. Abia după câțiva ani am simțit că mă ia amocul. Oare de ce? Că jobul era tot ăla.

Cică să lași problemele de la serviciu la ușa instituției când pleci

O altă explicație pe care se bate mult monedă este că viața profesională nu trebuie să se amestece cu cea personală. Nu pot să-mi imaginez tâmpenie mai mare. Ca și cum jobul este ceva ca o anexă a vieții, în care ești ca un robot care performează ceva în scopul de a produce bani.

Eu cred că orice încercare de scindare a ființei e o rețetă sigură pentru eșec. Ființa umană funcționează optim ca un întreg. Și când spun ”întreg”, vreau să includ acolo: și trup, și suflet, și gânduri, și emoții, tot ce crezi și tot ce vrei… totul.

Nu cred că poți să separi viața profesională de cea personală. Profesia ți-o alegi tu, este un lucru extrem de personal, face parte din tine și cea mai mare bucurie o ai atunci când faci exact ce-ți place cel mai mult.

Dacă nu te preocupă ce ai lucrat într-o zi și după ce ai plecat de la birou, eu cred că nu ți-ai ales profesia care trebuie. Cred că, pentru a fi fericit cu jobul tău, ai nevoie să lucrezi cu pasiune, să iubești ceea ce faci.

Ești ca un îndrăgostit care se gândește la persoana iubită mai tot timpul. Normal că ești acolo și după ce se termină programul de opt ore, doar ai pus suflet în ce ai făcut, nu-i așa?

De fapt, ar trebui să vină din suflet

Și totuși, chiar și când faci exact ce-ți place, ai nevoie de pauze. Poți să ai perioade în care cea mai fascinantă muncă de anul trecut să ți se pară un chin. Ca în dragoste: după minunatul început, după luna de miere, după primii ani de tandrețuri, vine un moment în care parcă nu mai ai chef.

Dragostea durează trei ani și la locul de muncă? De unde vine oboseala, de ce nu ne păstrăm entuziasmul la nesfârșit? Eu zic că nu suntem statici. Evoluăm încontinuu. Anii care trec prin noi lasă urme. Dacă vrem să ne menținem în formă, nu ne permitem să nu facem eforturi.

Să-ți menții metabolismul – nu numai cel corporal, dacă pot să-i spun așa. Ai nevoie să ”digeri” și informații, nu numai mâncarea. Asimilezi și experiențe, nu doar elemente nutritive.

După 40 de ani, nu-ți mai permiți să mănânci aceleași lucruri ca la 20 fără să faci sport – dacă vrei să nu ai trei rânduri de burți. La 60 de ani, dacă vrei să nu te doară toate încheieturile, ar fi de preferat să ai deja o viață sănătoasă intrată în rutină.

Nici pasiunile nu rămân la fel. Cresc în tine până când vine o zi în care îți dai seama că ai nevoie să înveți mai mult. Când ceea ce te-a fascinat atâția ani, succesul tău nebănuit, trebuie să capete o altă formă. Nu știi întotodeauna cum. Starea de ”burnout” este un semnal de alarmă a sufletului care are nevoie să crească.

”Nu rămâne la același nivel!” – cred că ăsta e mesajul. ”Dezvoltă-te, caută mai mult, învață mai mult!” Dacă pentru a-ți da seama ce vrei ai nevoie de o lună de vacanță, ia-ți o lună de vacanță. Dacă ai nevoie să meditezi sub un copac, să-ți dai seama cine ești, foarte bine.

Orice te ajută e bine-venit. Ca într-o relație: simți că nu mai e ”ca la-nceput” – și niciodată n-are cum să mai fie. Suntem ființe vii în dezvoltare, e firesc să ne transformăm. Când te opui, ești precum gheișele din vechime, care se încăpățânau să poarte papucei minusculi, pentru a-şi păstra piciorușele la dimensiunile copilăriei. Ele își imaginau că așa trebuie să fie frumusețea, dar dedesubtul era ceva monstruos.