De ce nu întâlnim niciodată „persoana potrivită”

De fapt, o întâlnim de fiecare dată. Altfel, nu am fi ajuns să ne îndrăgostim de ea. N-am fi ajuns în ipostaza să ne punem problema că „ne-am înşelat şi de data asta”. Ce se petrece?

Ce ne face să spunem: „am găsit!”, după care să exclamăm dezamăgiţi: „nu e!”. Chiar atât de mult să ne ia minţile acei hormoni ai atracţiei, încât să cădem de fiecare dată, cu aceeaşi candoare, în clişeul „dragostea e oarbă”?

Mă tem că da. Câtă vreme nu reuşim să ne păstrăm discernământul nealterat, în momentele în care apare prin preajmă o persoană atrăgătoare de sex opus, suntem ca nişte veşnici dependenţi de iubire, în sensul cel mai tehnic medical.

Însă, aşa cum spuneam, hormonii nu sunt de capul lor. Sunt strâns legaţi de toate celelalte structuri care ne compun – de emoţii, de gânduri.

Câtă vreme suntem incompleţi într-o asemenea măsură, încât avem nevoie de altcineva care să ne completeze, vom sfârşi sfâşiaţi pe altarul nepotrivirilor de caracter.

Câtă vreme vom proiecta asupra altcuiva ceva ce încă nu ştim despre noi înşine, vom bâjbâi reproşându-le altora ceea ce, de fapt, ar trebui să rezolvăm în noi.

Vom fi veşnic nemulţumiţi până când nu vom înţelege că relaţiile nu sunt puncte de sosire, sunt puncte de întâlnire.

Omul care ne trezeşte inima, este cea mai bună oglindă a noastră. Cu cât îl dorim mai tare, cu atât avem mai multe de învăţat de la el.

Atunci când ne dorim foarte tare să fim cu cineva care nu vrea aceleaşi lucruri ca şi noi, nu are rost să ne pierdem vremea cicălindu-l şi reproşându-i la nesfârşit. Mai bine ar fi să ne punem problema cu adevărat cât de autentică ne este căutarea, cât de puternice ne sunt dorinţele.

Şi dacă ne vom desprinde de acea persoană, căutând alta „mai potrivită”, s-ar putea să ne trezim iar şi iar în aceeaşi dilemă. Cum să-l găsim pe cel potrivit?

Să nu mai căutăm în afară, să căutăm înăuntru. Înăuntrul se reflectă în afară imediat. Când exteriorul arată vraişte, e clar unde e problema?

Fiecare persoană cu care ne întâlnim este exact cea mai potrivită. Cea mai potrivită pentru a ne învăţa lecţia la care am ajuns.

Câteodată, ni se pare că l-am prin pe Dumnezeu de picior, că l-am găsit exact pe cel pe care îl căutam şi… el pleacă. Rămânem toată viaţa agăţaţi de o himeră. Ne întrebăm: chiar nu putem să fim fericiţi în dragoste?

Când celălalt pleacă, ar fi util să ne revenim în simţiri şi să ne asigurăm că chiar era exact aşa cum ne doream. De cele mai multe ori, vom descoperi că, de fapt, nu prea ştim cum arată idealul.

Cineva care are un ideal fixat cu claritate – situaţie destul de rară, în realitate – nu are probleme relaţionale pentru simplul motiv că… nu se leagă la cap fără să îl doară.

Vede imediat cea mai mică neconcordanţă şi-şi vede de treabă. Sau, dimpotrivă. O vede şi o îmbrăţişează. Ce uluitor instrument de autocunoaştere şi transformare este iubirea!