Scrie-mi o scrisoare, te rooog!

Vintage-Letters

Îmi amintesc şi acum ziua în care am cunoscut-o – cred că aveam amândouă vreo cinci ani. Ieşisem la joacă, în spatele blocului, ca de obicei. Luasem de-acasă un cuţitaş în miniatură de care eram foarte mândră, numai că nu ştiu cum reuşisem să-l pierd, drept pentru care eram deja din cale-afară de stresată.

Şi cum eram eu aşa, adâncită în căutări prin iarba din care tăiasem “mâncărică” până nu demult, apare Ea. M., o fetiţă nou venită în cartier, care răscoleşte nu ştiu cum printre tufişuri şi găseşte cuţitaşul meu. Din acel moment, timpul s-a oprit. Nu mai exista nimeni în afara de noi în univers – serios, era ca şi cum ne-am fi îndrăgostit! Când întunericul nopţii se aşternuse cam demultişor, două perechi de părinţi s-au întâlnit căutându-ne.

În aceeaşi săptămână, au trebuit să mă mute la aceeaşi gărdiniţă cu ea, şi câţiva ani am fost nedezlipite. Făceam un asemenea tapaj, că educatoarele erau nevoite să ne lase să dormim în acelaşi pătuţ. La şcoală, nu ne-a mai mers, învăţătoarea ne-a pus pe una în prima bancă şi pe cealaltă undeva mai în spate, pentru că altfel şuşoteam în continuu.

Oricum eram tot timpul împreună. Ne făceam lecţiile când la mine, când la ea, mâncam amândouă, ne îmbrăcam aproximativ la fel şi în timpul în care rămâneam fiecare la ea acasă (ne despărţeau doar câteva etaje ale aceluiaşi bloc), aveam lungi convorbiri la telefon. Asta până când ne-au certat ai noştri pentru că facturile depăşeau cu mult scorul normal.

Când s-a născut sora mea aveam 10 ani, şi am stat toată ziua şi toată noaptea cu M. cât a fost tata la spital, cu mama. Apoi, o îngrijeam împreună, ca două mămici în miniatură ce descoperiseră încă o păpuşă, de data asta vie.

M. avea darul de a transforma lumea din jurul ei într-o poveste. Inventa jocuri în orice situaţie şi cu orice mijloace, jocuri magice care am fi vrut să nu se termine niciodată. Iar când ai mei m-au anunţat că ne vom muta din oraş, a fost o tragedie. Îmi amintesc ultima zi, în care oamenii mari umpleau camionul cu mobile şi acareturi, pe care mi-am petrecut-o cu M. în vârful patului, citind “Cazul Evelinei B.“.

Ne-am propus să ne scriem în fiecare zi, şi aşa am făcut câţiva ani buni. Aveam 12 ani când ne-am despărţit, vreo 19 când scrisorile au început să se rărească până n-au mai fost deloc. Ne scriam şi de două ori pe zi, iar poştaşul cred că avea deja aceleaşi emoţii ca şi noi dacă se întrerupeau cumva epistolele. Cine mai ştie ce aveam atâta de comentat?

Ne povesteam totul, scriam despre oamenii pe care îi întâlneam, ne împărtăşeam bucuriile şi fricile. Îmi amintesc şi acum cât am râs când am primit scrisoarea în care îmi povestea despre metodele de sinucidere la care se gândise ca să scape de examenul de treaptă (noi am dat treaptă într-a zecea). M. avea un umor covârşitor. Era la fel de fascinantă şi în scris, îmi risipea orice nor în doar câteva rânduri.

Aveam un sentiment indescriptibil de a fi împreună când o citeam, era o întîlnire a sufletelor printre acele rânduri, care nu se compară cu nimic. Acum câteva săptămâni, după ani de tăcere şi absenţă, M. mi-a scris câteva vorbe pe LinkedIn. Nu are facebook, e redactor şef la cel mai mare ziar local… Fără să mai ştim nimic una de cealaltă atâta timp, în cele din urmă am îmbrăţişat aceeaşi profesie! I-am răspuns şi eu cu bucurie, dar magia noastră nu mai era. Timpul ne-a şters fără milă apropierea, cu toate că mi-e şi acum foarte dragă.

Nu mai simt nevoia să-i împărtăşesc nimic, am pierdut demult nevoia de a-mi mai spune secretele cuiva. Nu mai scriu nici jurnale, pentru asta există fişiere parolate. Odată cu prietena mea din copilărie, am pierdut şi nevoia de a scrie scrisori. Poate şi din cauza modului în care comunicăm în zilele noastre. E atât de uşor să trimiţi un mesaj!

Am prieteni vechi prin Canada, în State, risipiţi prin Europa. Sora mea trăieşte în altă ţară. Ştiu că pot oricând să trimit un mesaj şi ajunge la ei instantaneu. Şi cu toate astea, nu mai am sentimentul comuniunii pe care îl aveam când îi scriam lui M. două scrisori pe zi. Şi nici nu mai am nevoie să dau atâtea detalii despre tot ce simt.

Trimit o poză făcută la faţa locului cu telefonul, şi gata. Doar valorează cât o mie de cuvinte! Dar parcă lipseşte ceva. Emoţia de a deschide plicul. Bucuria de a întâlni rândurile încărcate cu personalitatea celui care le-a scris. Efortul pe care îl făceam să nu greşim. Mormanul de foi mototolite pe care îl adunam uneori până găseam forma perfectă. Mirosul hârtiei şi al cernelii. Nu ştiu.

Mi-e dor de M. a mea, de ceea ce a reprezentat pentru mine, într-un fel în care nici M. însăşi, cea de azi, nu ar şti să mă lecuiască. Mi-e dor să-mi aştern sufletul printre rânduri şi să ştiu că cineva îl va citi şi-l va înţelege. Să-mi răspundă la toate întrebările nerostite, cu poveştile sale ce par că n-au nicio legătură cu asta, dar care cumva, într-un mod misterios, se duc drept la ţintă.

Ce ciudat, toată această tehnică a comunicării, telefonul de care nu ne dezlipim nici în somn, care ştie să facă din ce în ce mai multe lucruri pe care ar trebui să le facem noi, în loc să ne apropie, mai mult ne îndepărtează unii de alţii.

Atunci când mă aşezam să-i scriu lui M., asta era singura mea preocupare. Fiecare literă pe care o desenam pe hârtie îi era adresată, şi cumva toată această încărcătură ajungea până la ea, îi umplea golul lipsei mele – şi viceversa. Dacă ne trimiteam poze, erau făcute pe film, care se ştie că înmagazinează mult mai multă informaţie dincolo de ceea ce se vede în fotografiile digitale.

Acum, când scrii un mesaj, alte câteva zeci aşteaptă la rând. Nu te poţi concentra într-atât încât să i te oferi pe de-a-ntregul. Nu mai scrii cu majuscule, nu mai pui diacritice şi nu mai respecţi ortogramele. Abreviezi în asemenea hal că nici tu nu mai înţelegi ce scrii.

Pui o poză sau mai multe pe facebook sau pe instagram, sau le trimiţi pe mail, dar puţini sunt cei care se apucă să le printeze şi să şi le expună prin casă. Pe majoritatea le priveşti câteva clipe şi atât, mai sunt atâtea altele de văzut.

Imaginile gata făcute, cu contururi clare şi explicite, nu te pun la treabă deloc. Dacă încerci să descrii în cuvinte în loc să pozezi cu telefonul, inevitabil vei scăpa şi câteva detalii personale, astfel încât cel care citeşte să afle mai multe despre tine decât despre imaginea respectivă.

Tehnica ne fascinează în timp ce ne lipseşte de noi înşine. Ne atrofiază organele prin care vehiculam subtilităţi. Ne uşurează existenţa cu preţul simplificării noastre. Ne fură o felie de viaţă pe care nici măcar nu ştie să ne-o trăiască în loc. Cât de adânci pot fi sentimentele care se ţes într-o discuţie pe chat, în timp ce alte discuţii rulează în paralel? Mie mi-e dor de scrisorile mele…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like