În ultima vreme, primesc foarte multe comentarii interesante pe blog. Unele cer răspunsuri care merită o postare întreagă – aşa cum sunt cele despre care o să vorbesc acum.
Au venit de la Dan şi Alyssa, le găseşti în întregime la „7 paşi să convingi un bărbat„. Pe scurt, Dan este extaziat de iubita lui înţeleaptă şi iertătoare, care ştie cum să-l topească din cuvinte, gesturi, lacrimi… tot ce trebuie să ştie o femeie ca să aibă pace cu un bărbat.
Alyssa, pe de altă parte, s-a săturat să cedeze numai ea şi nu e de acord că numai femeile ar trebui să fie responsabile într-o relaţie. Zice: „e nevoie de doi (imperfecti cum or fi) ca sa puna pe picioare o relatie… Altfel ne-am putea marita foarte bine cu… un pod”.
Eu zic că adevărul e pe undeva la mijloc. La fel cum, atunci când ceva nu merge bine în cuplu, nu ai cum să dai vina numai pe unul. Sigur există contribuţia ambilor pe undeva, orice ar fi. La fel şi cu pusul pe picioare al relaţiei. Deşi mai mult femeile sunt fascinate de acest concept; bărbaţii… mai că s-ar gândi la altceva.
Lor nu le place să filosofeze pe marginea faptelor, ei preferă să le trăiască, pur şi simplu. Femeia este cea care observă prima, şi poate pune în cuvinte, când ceva nu e cum trebuie. E şi firesc, femeia, prin natura ei, este conectată la emisfera dreaptă a creierului – cea care se ocupă cu intuiţia, clarviziunea, telepatia, empatia, creativitatea, receptivitatea, acceptarea, dăruirea…
Bărbatul, conectat mai cu seamă la emisfera stângă, e preocupat mai ales de logică, raţiune, cifre şi numere – pe scurt, chestii concrete. Observă faptele, dar nu e atât de bun în a decripta semnificaţiile lor. Asta e specializarea femeii. Ea e cea care îşi dă seama că dacă el nu a mai avut o anumită inflexiune în glas atunci când i-a rostit numele, probabil că nu o mai iubeşte ca la început.
Şi dacă o să-l întrebe, el o să răspundă candid că se gândea la ceva cu totul diferit şi sigur foarte prozaic. Bărbaţii sunt în stare să scrie ode şi să cânte serenade nemaiîntâlnite câtă vreme încă nu simt că femeia căreia îi sunt adresate le aparţine. Sunt gata de sacrificii uluitoare pentru a câştiga trofeul pe care şi-l doresc. Dar după ce l-au cucerit, se calmează şi îşi îndreaptă atenţia către altceva (nu neapărat „altcineva”, pur şi simplu se simt bine aşa).
Dar femeile îşi doresc acea atenţie la nesfârşit. Şi, spre deosebire de bărbaţi – care sunt liniştiţi că şi-au încheiat misiunea – sunt din ce în ce mai agitate, pentru a reintra în graţiile lor. Poate că aşa şi trebuie: mai întâi se luptă bărbatul, pentru a cuceri femeia. Apoi, ea pune osul la treabă, ca să-i suscite din nou interesul şi să dorească să o cucerească din nou.
De ce să ne supărăm pentru asta? Cum ar fi dacă şi bărbaţii s-ar supăra că trebuie să cucerească femeile? Lor le place când au pentru ce să lupte. Noi de ce vrem să rămână mereu lucrurile „ca la început”? Ideal ar fi să evolueze continuu.
Şi mai e un amănunt simplu. Pentru ca el să te observe la început, nu-i aşa că ai depus nişte eforturi, ca femeie? Tot ce ai făcut pentru a deveni frumoasă şi bună, astfel încât el să te dorească, prin efortul tău s-a făcut. Sigur, n-ai făcut-o pentru ca să te vadă el, ci pentru ca să te simţi tu bine cu tine.
Apoi te-ai îndrăgostit. Şi – minune – el îţi răspunde la fel. Şi starea este atât de intensă, că nu se compară cu nimic. Într-un fel e firesc să crezi că tot ce e mai bun în tine are legătură cu el. Dar nu e chiar aşa. Tu eşti tot tu, cu sau fără piedestalul pe care el te-a aşezat.
Aşadar, atunci când simţi că el e „ca un pod”, eşti sigură? El e tot el, tu eşti tot tu. Doar că a dispărut aureola. Ce a declanşat-o la început? Întâlnirea dintre tu şi el. Cine a făcut primul pas? De regulă, el (că altfel renunţă repede, de vreme ce nu a fost el acela care să ia iniţiativa şi să lupte, o să creadă că e un trofeu prea uşor de obţinut şi adio serenade).
Dar cine a fluturat frumos din gene – metaforic vorbind – astfel încât lui să-i tremure inima? Cine l-a făcut să pornească la luptă? Acum să te văd. Femeia este cea care trebuie să-i trezească mereu entuziasmul bărbatului. Şi după 20 de ani de convieţuire.
Ea este cea care observă prima că el s-a plictisit, da. Norocul ei. Aşa îşi dă seama că ea stagnează. Dacă ea evoluează continuu, el va fi mereu în alertă. Va dori să o cucerească mereu şi mereu. E o lege a firii. Sunt şi o mulţime de hormoni implicaţi în proces.
Aşadar, Alyssa care întrebi: „Doar noi suntem responsabile de bunul mers al unei relatii??” Din moment ce doar noi ne dăm seama că nu merge, da. Degeaba le scoatem ochii şi le facem reproşuri, nu vom face decât să-i îndepărtăm şi mai tare. Dar dacă observăm că ceva nu merge, trebuie să ne gândim în primul rând ce putem face noi.
Şi da, „e nevoie de doi (imperfecti cum or fi) ca sa puna pe picioare o relatie” – dar ăştia doi fiecare să-şi joace rolul lui. Putem noi, ca femei, să fim indiferente la toată cavalcada de emoţii pe care le simţim faţă de relaţii – aşa cum ei se pare că pot? (hai să nu zicem că sunt indiferenţi, pur şi simplu sunt atenţi la altceva).
Nu putem. Deci numai noi suntem cele care trebuie să facem primul pas în direcţia transformării. E de ajuns atât pentru ca ei să aibă o reacţie. Şi după felul în care au reacţionat, ne dăm seama dacă am făcut pasul către ce trebuie.
4 comments
super !
Multumesc!
Și la ce se referă acest ”prim pas” în direcția transformării?
Ce putem face noi pentru ca bărbatul să-și dorească să lupte?
Cum să evoluez, în ce direcție?
Ce ar trebui de fapt să-i transmit lui, pentru ca el să se simtă determinat să mă cucerească? Astea ar cam fi întrebările care mă frământă pentru că nu reușesc să-mi dau seama cum se poate aplica în mod concret această teorie… 🙂
In primul rand, motivul transformarii tale sa NU fie reactia lui. Nu ai nevoie sa-i transmiti nimic LUI, nu trebuie sa-i dovedesti nimic pentru ca el sa reactioneze. Incearca sa cauti ce vrea sufletul tau de la tine. Ce te face fericita PE TINE. Tu pe primul plan. Daca are nevoie sa vina dupa tine, vine, daca nu, nu. Nu sta dupa el. In practica, s-a observat ca aceasta atitudine magnetizeaza barbatii. Nu e o strategie. Pur si simplu ei nu doresc chestii care sa atarne de ei. Si noi simtim la fel, doar ca suntem mult mai tolerante…