Se spune că dacă vrei să fii respectat de ceilalţi, trebuie mai întâi să-i respecţi tu pe ei. Şi ei îţi vor răspunde la fel. Însă cu respectul e o treabă mai complexă.
Pentru că nu poţi să-ţi propui să respecţi pe cineva pur şi simplu, mai ales dacă observi că sunt momente în care nu merită.
Respectul autentic se inspiră, nu se impune. Respectul impus se numeşte frică. Şeful impune respect, pentru că e şef. Gradul superior la armată. Funcţiile. Reuşitele sociale. Banii. Faima. Acestea impun, dar nu inspiră.
Le “respecţi” fie pentru că nu le poţi atinge (deşi ţi le-ai dori), fie pentru că obţii un anumit beneficiu prin asta. Şi eşti în pericol de a pierde ceva dacă nu o faci.
Adevăratul respect îl ai pentru cineva care nu-ţi oferă neapărat ceva în schimb. E un fel de admiraţie combinată cu un sentiment de elevare interioară. Dintr-o dată parcă vrei să fii şi tu mai bun.
Un om care inspiră respect este cineva care nu se abate de la nişte principii universale, unanim recunoscute drept bune. Cineva care respectă valorile cu preţul sacrificiului. Care nu alunecă în compromis.
De fapt, îţi trezeşte respectul pentru că, măcar pentru o clipă, te contaminează cu virtutea sa. Îţi reaminteşte de tine, cel ideal.
Cel pe care tu însuţi îl respecţi. De aceea se mai spune şi că, dacă vrei să te respecte ceilalţi, trebui să te respecţi tu mai întâi. Însă nici asta nu e o treabă uşoară.
Pentru că dacă stau faţă în faţă cu mine şi îmi propun să mă respect, nici nu ştiu cum să încep. Ce înseamnă respectul? Stimă, consideraţie, preţuire? – nişte vorbe.
Sentimentul profund îl voi trăi doar dacă voi da dovadă că-l merit. Şi asta se vede când dau de greu. Când toţi în jurul meu o iau razna şi eu reuşesc să-mi păstrez cumpătul.
Când renunţ la la un bine mai mic pentru un bine mai mare. Când sar să-l ajut pe cel care are nevoie, fără să aştept nimic în schimb. Când fac o mulţime de lucruri despre care am învăţat că sunt preţioase prin sine.
Când uit că începusem cu ideea că vreau să mă respect. Însă toţi ceilalţi îşi vor aminti.