Iubire, bibelan de porţelou!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SRHu23M2goU]

“Iubire, bibelou de porțelan, / Obiect cu existență efemeeerăăă, / Te regăseeesc pe-aceeaaași etajerăăă / Pe care te-am lăsaat acum uun aaaan…“

… ba s-o crezi tu că o să mă mai găseşti chiar acolo! Aceste celebre versuri aşa mă duc cu gândul la atitudinea unor bărbaţi… Cunoscuţi ca provenind din neam de vânători, după ce îşi cuceresc femeia şi sunt siguri că e „a lor”, se „relaxează”. Atât de tare, încât nu mai simt nevoia să-i acorde vreo atenţie. Genul „încremenit pe canapea, cu telecomanda lipită de degete” sau „zombi pe net” sau „plecat la mare distanţă, mai vino când te-oi chema eu” – înţelegi la ce mă refer. Ei funcţionează după schema: „caută obiectul, luptă pentru a-l obţine, bucură-te de victorie şi… relaxează-te”. Până când apare necesitatea unei noi vânători. Simţi cum urcă în tine un val de satisfacţie? Stai un pic. O parte din vina femeilor care se plâng de adevărul versurilor minulesciene o au chiar ele. Dacă vor să nu le „bată praful” pe rafturile bărbaţilor care se cred stăpâni, n-au decât să nu stea acolo.

Acum o să vorbesc un pic şi despre programul interior al speciei „atârnate de grija unui bărbat, la pândă după cel mai mic semn de prezenţă”. Scopul acesteia este: „alege un specimen, fă totul pentru a-i suci minţile, pune gheara pe el şi… relaxează-te”. Problema e că specia feminină nu e capabilă de relaxare în acelaşi mod. Ea tânjeşte după romanţă. Ar vrea să i se ghicească gândurile şi, cel mai adesea, să fie îngropată în trandafiri. Nu că bărbaţii n-ar avea şi ei, în adâncurile lor, aceleaşi nevoi. Doar că ei nu sunt programaţi neapărat pentru a cuceri mereu aceeaşi redută. Şi-ar da dovadă lor înşişi că nu sunt eficienţi. Asta nu înseamnă că o redută odată cucerită nu mai poate spera să fie îngropată în trandafiri şi a doua oară. Numai că trebuie să „pună osul”. Să intre în joc. Jocul spune: “nu sta pe raft”. Nu aştepta să te bată praful. Mişcă-te. Transformă-te. Atât de tare, încât să devii de nerecunoscut. Când întoarce capul de pe canapea, să nu te mai găsească unde ştia. Să nu mai fii aşa cum se aştepta. Să fie curios. Să aibă unde să te caute. Să te găsească mereu şi mereu alta. De la început.

Am mai spus asta? Sunt sigură. Niciodată nu e destul. Când ştii că ai reuşit? Întreabă-l unde-i telecomanda… O să zici: “Tot eu trebuie să fac totul, el nu face niciodată nimic, m-am săturat!” Şi la urma urmei, ce altceva ai de făcut? Din ce în ce mai mult îmi dau seama că aspiraţia către o odihnă generalizată în timpul căreia nu mai am nimic de făcut ţine de o anumită vârstă… a oboselii. Cred că tinereţea inimii te face să ai chef să te joci la nesfârşit. Iar dacă respectivul nu apreciază eforturile, cu atât mai rău pentru el. Tu eşti vie, până la urmă cineva va vedea asta.

Aud pe cineva care murmură “în tribune” că sunt bună la ţinut teorii? Să nu credeţi cumva că eu am învăţat lecţia asta până la capăt. Dar nu-i aşa că sună de minune? 😉