Femeile din seriale poluează subconştientul colectiv

Patternul e cam aşa: povestea începe minunat, personajele sunt frumoase, decorurile aşişderea. Te regăseşti în ele, sau ai vrea. Treptat, acţiunea se complică. Intervine un eveniment negativ. Intriga în care fiecare personaj e înhăţat devine o luptă pentru supravieţuire – fizică, emoţională, cum o fi ea. Fiecare episod se termină când suspansul e maxim, astfel încât să mori de nerăbdare să afli cum se continuă. Ca spectator, eşti dezamăgit mereu în aşteptarea ta de a vedea cum se rezolvă conflictul. Conflictul nu se rezolvă, ci „se dezvoltă”. Ca la jocurile pe calculator: urmează „next level”. Octava superioară a luptei te epuizează deja. Dacă ai o serie întreagă de văzut, când ajungi la capat eşti secătuit de vlagă. De ce? Conflictul a evoluat, personajele – nu.

Sex and the City. La prima serie, nu plecam nicăieri la ora la care începea serialul. Îl aşteptam mai ceva decât câinele lui Pavlov. Fiecare episod aducea în discuţie o problemă feminină şi o posibilă rezolvare – plus glamuroşenie de la New York. Viaţa părea mai frumoasă. Treptat, personajele au început să-şi dezvăluie din ce în ce mai multe defecte. Din nişte tinere pline de avânt în căutarea adevărului au devenit obsedate de imaginea exterioară, sex, dominarea celorlalţi etc. Nu mai zic de filme. La al doilea, cu greu am rezistat 10 minute. Era despre nişte tăntici care etalau un stil exagerat şi aveau nişte probleme de adolescente. Dacă asta e direcţia către care aspiră o femeie în viaţa ei, mă lipsesc bucuroasă. În tinereţe aveam nişte idealuri şi cucoanele astea nu fac altceva decât să-mi demonstreze că nu există. Sunt patetice şi dezolante.

Desperate Housewives. Cinci femei imaginare „minunate”. La care se uită încă sute de milioane de femei reale numai în State – ce să mai zic de restul. Şi asta numai după statisticile oficiale de la televiziuni, nu punem la socoteală că episoadele pot fi văzute la liber pe net. Povestea e spusă de un personaj care a dispărut în circumstanţe bizare. Şi însoritul cartier îşi revelează din ce în ce mai mult dedesubturile lui sumbre. Cu cât sunt mai perfecte aparenţele, cu atât sunt mai sinistre lucrurile care se ascund. Femeile respective au toate motivele să fie „disperate”. Parcă ar fi luat la rând cele 10 porunci şi s-ar fi hotărât să le încalce neapărat. Nu că aş vrea să fiu mai catolică decât papa, dar după ce te fascinează prin ingeniozitate în prima serie, îţi stimulează spiritul competitiv în a doua, din a treia încep să devină machiavelice. Am încercat să mă mai uit – mă cuprinde o greaţă fizică. Aceeaşi obsesie pentru faţadă şi aceeaşi lipsă acută de conţinut. Bietele de ele, parcă sunt blestemate. Niciuna nu reuşeşte să-şi depăşească umila condiţie de femeie slabă, lipsită de orizont. Găsesc cele mai perverse căi de a-şi rezolva a problemele, de parcă scenariştii şi-au dat toată silinţa să reprezinte prin ele toată mizeria umană.

Californication. M-am uitat de curiozitate la prima serie, că se entuziasmase o prietenă de-a mea pe facebook. Femeile de aici sunt mai disperate decât celebrele neveste. Sexul este exhibat în latura lui cea mai abjectă. Nimeni nu se iubeşte cu nimeni, dar toată lumea face sex. „Fuck-me” – se roagă amărâtele care n-au descoperit altă cale de a afla cine sunt – de bărbaţii care de-abia mai pot şi ei. „Sau bine, înţeleg că nu poţi. Dar presupunând prin absurd că ai putea, crezi că aş fi destul de atrăgătoare ca s-o faci?” Jesus! Oamenii ăştia n-au niciun scop în viaţă?! Toată lumea e deprimată, şi mai sunt si tinerelele fiice pentru care ai senzaţia că viaţa s-a sfârşit înainte de a începe. Ideea de familie e ambiguă şi de fapt distrusă, iar limbajul e inacceptabil.

Gossip Girl. Preferatul meu. M-am uitat la toate seriile mi-a plăcut la nebunie. Nu din cauza subiectului, din cauza stilului. Mă uit la el ca la paradă, că altceva decât modă n-ai ce să vezi. La început, două fete frumoase erau prietene. Bine, una din ele avea probleme, dar uite: se redresează, începe o viaţă nouă şi totul e minunat. Nu mai zic, reţeta e aceeaşi. Comedia umană, caractere fel de fel… Invidii, gelozii, răutăţi, mâncătorii… Femeile nu vor decât să arate, în niciun caz să conţină. Cu toţii sunt din ce în ce mai răi şi mai meschini. Iar finalul e plictisitor ca o poveste dezumflată – noroc cu stilul, cum spuneam.

Repet: niciun personaj nu evoluează, în nicio direcţie, în niciun serial. Toată lumea decade, toată lumea descoperă secrete din ce în ce mai negre, lucrurile iau mereu o întorsătură mai proastă. În final, rămâi cu un gust amar. Eu una m-am săturat. Mi-e dor de serialele de altădată, gen Emma Harte. Deşi conţin şi ele răutate omenească din belşug, măcar personajul principal se transformă în bine. Dă dovadă de ambiţie, de putere, în sensul bun. Dacă se răzbună la un moment dat, o face pentru a pedepsi pe cineva care o merită, nu aşa… din amor propriu.

De ce poveştile femeilor de azi nu ne mai fac să credem că putem dărâma munţii? Problema nu e că nu există femei adevărate, ci că poveştile lor nu sunt spuse în gura mare – cum sunt cele ale femeilor din seriale. Personal, am cunoscut nenumărate asemenea fiinţe, şi ele sunt printre noi, le întâlnim în fiecare zi. Dacă cineva ne-ar spune mai ales poveştile celor care reuşesc, care trec dintr-o condiţie mai slabă la una mai puternică, ne-am umple de bucurie şi entuziasm. Am crede că viaţa e frumoasă. Am simţi că prindem puteri şi ne-am depăşi mai uşor propriile micimi. Am construi împreună un subconştient feminin puternic şi bine orientat. Aşa… dacă nu ne ţinem la adăpost de aceste „poluări” prin sugestie în masă care se fac prin seriale, ajungem să credem, aşa cum îmi explicau foştii mei elevi, pe vremea când eram profesoară: „Femeile nu vor decât bani, doamnă. Şi dacă nu furi, n-ai de unde să ai bani”. Încep să cred că oamenii care au creierul să judece corect această afirmaţie sunt mult mai puţini decât cei care cred sincer în ea.