You are beautiful!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Es0B-rfF6wc]

Motto: Nu există femei urâte, ci doar femei care nu ştiu că sunt frumoase

Sarah Jessica Parker nu e frumoasă, dar milioane de femei vor să fie ca ea! Nu ştiu cât de împăcată cu propria ei imagine e doamna, însă nu cred că e cineva care să nu fie la curent cu veleităţile de „Gică-Contra” pe care le are mintea feminină.

Dacă eşti înaltă, visezi în taină să fii minionă. Dacă ai părul şaten normal, eşti în stare eşti în stare să petreci ore întregi la coafor pentru a găsi nuanţa „ideală” de blond. Dacă eşti plinuţă, încerci toate dietele ca să ajungi la nivelul optim de vizibilitate al claviculelor sau pur şi simplu te complexezi în taină visând la un eu al tău care să arate bine în blugi skinny… Orice ai, nu-i bine.

Germenii nemulţumirii încolţesc şi-şi scot mugurii acolo unde nu ne aştepţi. Îţi strică cheful de viaţă. Te anihilează. Uite un exemplu simplu: nu-ţi place cum arăţi. Asta te face să fii nesigură. Să crezi că nu meriţi să fii iubită şi admirată. Când cineva îţi adresează un compliment sincer, nu-l crezi – ba chiar îl refuzi. Poate, dacă gradul de autorespingere e destul de mare, te apuci să-i aduci persoanei în cauză şi argumente contra. De câte ori n-am auzit: „Ce bine arăţi!” „Ba nu, sunt grasă!”. Cum să-i explici fetei în cauză că ea, de fapt, e minunată când ea e convinsă că mai are 5 kilograme de dat jos? Te uiţi cu compasiune la ea şi-ţi vezi de treabă. Iar ea habar n-are ce-a pierdut…

Ştiu femei despre care, dacă ar fi să le judecăm după canoanele modei, am spune că sunt „grase”. Dar ele se simt atât de bine în pielea lor şi se mişcă atât de graţios şi natural încât nimeni nu rezisă farmecului lor. Se spune despre ele că: „E atât de sexy!”, „E superbă!”, „Ce buună e!”. Unei asemenea femei îi pasă mai mult să exprime decât numai să arate. Nu mai poate ea dacă or exista şi voci care spun că „e grasă” – cu invidie. Ea străluceşte prin faptul că are conţinut, nu doar formă.

Am citit la un moment dat povestea unei femei care se acrise după ce îşi petrecuse viaţa în singurătate şi suspiciune faţă de oameni, crezând că e urâtă şi inadecvată. La 75 de ani, stafidită şi bolnavă, găseşte albumul cu pozele ei de fată şi descoperă că era frumoasă. Prea târziu! Am auzit de atâtea ori femei de vârsta a treia spunând că şi-ar dori să-şi ia viaţa de la început, „dar cu mintea de acum”! Ce-ţi lipseşte să te hotărăşti acum să te accepţi aşa cum eşti? Natura e atât de complexă încât fiecare dintre noi suntem absolut unice. De ce să încerci să copiezi pe altcineva, când ar fi mult mai interesant să te descoperi pe tine însăţi?

Aşa că bucură-te de complimentul din filmuleţ. Ştii prea bine că nu există femeie care să reziste la el – mai ales dacă i-l spune „cine trebuie”… Şi dacă încă nu i l-a spus? Dacă tu nu te placi pe tine, în primul rând, cine altcineva să o facă? Găseşte-ţi o calitate, cât de mică, şi cultiv-o. Am un prieten care, la un moment dat îmi povestea vrăjit despre o femeie cu părul foarte scurt, fundul foarte mare şi sânii foarte mici. Dar avea nişte mâini şi nişte gesturi atât de elegante, că omul era fascinat! Sunt împreună şi azi.

Şi am o prietenă care, în adolescenţă, a vrut să se sinucidă – era slabă, fără sâni, avea un nas disgraţios şi un păr care nu-i stătea în niciun fel. Dar era extrem de inteligentă. Şi într-o zi, a hotărât să-şi schimbe atitudinea. Şi-a dat seama că are picioare frumoase şi a început să poarte numai fustiţe mini. Avea gust. Făcea nişte combinaţii surprinzătoare între accesorii. A început să primească complimente. Şi-a vopsit părul blond şi l-a lăsat lung. Nici n-a mai avut nevoie de operaţie la nas. A luat şi câteva kilograme, ceea ce a făcut să înceapă să i se vadă şi sânii. Toată lumea spune despre ea acum că e extraordinară! Iar ea are altă treabă decât să mai aibă complexe.

Nemulţumirea feminină nu are legătură numai cu felul în care arată, ci cu orice altceva. Dacă lucrezi opt ore pe zi, ai vrea să fii freelancer – şi invers. Dacă ai un soţ şi un copil, o invidiezi pe prietena ta care e încă single şi e liberă să se dedice oricărei aventuri. Între timp, ea îşi imaginează cum o să vină un „visător” şi o să-i ofere inelul cu diamant, pentru a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Până la urmă ne transformăm toate în nişte „soacre” cu gura pe bărbaţii de lângă noi. Nu cred că există cineva care să nu ştie cum mama îl dădăceşte pe tata ca şi cum ar fi copilul ei: „nu pune aia acolo”, „du-te şi fă cutare şi cutare”, „iar ai făcut nu-ştiu-ce greşit”… (ştii întrebarea retorică: dacă un bărbat se duce în pădure şi spune ceva iar soţia lui nu este de faţă, este tot greşit? :D)

Starea de mulţumire nu are neapărat legătură cu evenimentele exterioare – la fel cum, ca să fii mulţumită de felul în care arăţi, nu trebuie neapărat să fii ruptă din soare. Mai e un aspect. Bărbaţii sunt înzestraţi cu „microbul reparaţiei”. Lor li se pare că sunt responsabili pentru tot ceea ce nu merge bine în univers aşa că, atunci când te vaiţi că ceva nu-ţi convine, bărbatului tău i se pare că el e de vină. Tu te plângi că ai fundul mare iar el simte că n-are rost pe lume (evident, nu-nţelege el cum şi de ce) ! Să nu te miri apoi de ce se uită la ştiri în loc să se uite la tine şi să-ţi spună poezii…