Într-o lume care a dezvoltat o industrie întreagă numai pentru ca sprâncenele unei femei să arate „perfect”, stai și te întrebi pentru ce are nevoie aceasta să fie, de fapt, chiar atât de frumoasă?!
Îmi place să cred că în spatele oricărui lucru care ne tulbură pe lume există un sens, un „de ce” mai adânc, care îl face să merite în infinit și eternitate. Și chiar dacă unii ar putea comenta că în spatele multor ochi blagosloviți din plin de o asemenea industrie nu se ascunde nimic, sunt sigură că se vor găsi alții care știu să vadă.
Femeile fascinează prin frumusețea lor. Un bărbat care se străduiește cumva să rămână imun în fața farmecului unei femei frumoase pare stângaci, nefiresc, parcă nu-ndrăznește să fie întru totul bărbat. El vrea să pară puternic, dar de undeva, de deasupra, Natura îl scrutează, cu greu stăpânindu-și râsul. Lui i se pare că a scăpat de primejdie, dar el nici n-a ajuns să o vadă în față de fapt. Mai devreme sau mai târziu va da piept cu ea. Dacă nu se opune, abia atunci va afla cine e cu adevărat.
Știm cu toții că au existat în istorie femei de a căror ridicătură sau încruntare a sprâncenei au depins viața și moartea unor nații întregi. Și pentru asta n-a fost nevoie să aibă putere decât asupra bărbaților care contau.
Bărbații creatori și puternici se lasă mereu inspirați de muze. Aproape că îmi vine să spun că puterea unui bărbat se definește prin slăbiciunea pe care și-o poate permite în fața farmecului femeii pe care o iubește.
Exact așa cum o baterie este utilă atâta vreme cât polii ei sunt activi, la fel și un bărbat pare să aibă cu atât mai multă influență cu cât este mai intens implicat într-o polaritate cu o femeie de calibrul lui.
Alteța Sa Împăratul Napoleon simțea că are sens să domine Europa câtă vreme acasă îl aștepta o Josefină. Poate nu vom înțelege niciodată pe deplin cât de mult viața din Roma antică a fost influențată de sentimentele acelei unice femei care a fost Cleopatra. Și cine știe câte Elene din Troia decid și astăzi soarta muritorilor de rând…
Câtă vreme bărbații vor fi sensibili la farmecele femeilor frumoase, acestea vor rămâne o sursă de putere și influență. Și sunt.
N-o să credeți, dar toate aceste gânduri mi-au fost inspirate citind antologia cu cele mai importante și citate eseuri ale lui Montaigne, scrise în secolul XVI, dar incredibil de actuale și azi.
Și am extras câteva mostre:
„Nu există ceva mai frumos pe lume: în ele stă onorarea artificiilor și înfrumusețarea fardului. Ce le mai trebuie, decât să trăiască iubite și onorate? Pentru asta, au și cunosc îndeajuns. Nu le trebuie decât să-și trezească puțin și să-și reaprindă acele facultăți prezente deja în ele.”
Aici dă impresia că militează pentru ca femeile să nu fie prea învățate, căci le e de ajuns că sunt frumoase. De fapt, se referă la tipurile de cunoaștere specifice bărbaților – filosofie, retorică, drept – care zicea el că nu le folosesc la nimic, ba chiar le îngreunează inutil și le îndepărtează de natura lor. Istoria i-a dovedit că n-a avut dreptate până la capăt, însă în ceea ce privește esența puterii feminine, cred că încă nu ne-am minunat destul. Pentru că iată ce spune:
„[…] în efectele dragostei, ele sunt incomparabil mai capabile şi mai ardente decât noi – așa cum a mărturisit-o acel preot antic, care fusese atât bărbat, cât şi femeie și
Care știa foarte bine cum sunt și o plăcere, și alta
– și ținând cont și de ceea ce am aflat din chiar gura lor despre acea probă pe care au dat-o odinioară, în secole diferite, un împărat şi o împărăteasă ai Romei (Proculus și Messalina) amândoi maeştri uvrieri și faimoşi în această treabă: el a reușit să dezvirgineze într-o singură noapte zece fecioare sarmate, prizoniere ale sale, spre deosebire de ea care, tot într-o noapte, s-a pus cu adevărat la dispoziția a douăzeci și cinci de îndemnuri ale partenerilor, pe care i-a schimbat după nevoia şi după gustul ei […]”
Iată deci în ce constă pericolul feminin, recunoscut încă din cele mai vechi timpuri, motiv suprem al evitării și damnării femeilor de pretutindeni și de oricând. Montaigne mai adaugă despre relația cu sexul frumos:
„E însă o relație în care e nevoie de a sta oarecum în gardă: mai ales aceia al căror corp poate să ducă, cum este al meu. Din cauza ei m-am ars în tinerețe și am suferit toate furiile despre care poeții spun că se abat asupra celor care se lasă în voia ei, dezordonat și fără judecată. E adevărat că lovitura aceea de bici mi-a servit de atunci de învățătură:…”
„A avea toate gândurile agățate de ea și a intra în ea c-o pasiune furioasă și lipsită de orice discernământ înseamnă nebunie. Dar, pe de altă parte, a participa la ea fără dragoste și fără asumarea voinței, asemenea comedianților, pentru a juca un rol comun, potrivit cu vârsta și cu obiceiurile, fără a adăuga nimic personal în afară de vorbe înseamnă a avea cu adevărat grijă de propria persoană, însă într-un mod tare laș, asemenea celui care-și abandonează onoarea, profitul sau plăcerea de teama pericolului.”
„Cât despre mine, n-o mai cunosc pe Venus fără Cupidon”
Totuși, înțelege și beneficiile uniunii, cu condiția ca și Cupidon – adică iubirea – să facă parte din ecuație.
Pentru noi, cele care trăim într-o epocă în care femeile se trezesc și tot continuă să se trezească, asumarea propriei sexualități ca putere personală pare să fie cel mai firesc lucru.
Până la urmă, pentru ce ne străduim să fim cât mai frumoase, la ce ne ajută asta atât de mult? Nu pentru a ne bucura de această influență aparte pe care o exercităm asupra bărbaților? Deși susținem sus și tare că o facem în primul rând pentru noi, ca o dovadă de iubire de sine.
Da, frumusețea și grija pe care o femeie o are față de ea face parte din natura ei proprie, și prin asta îi aduce împlinire în primul rând ei, însă nu putem să trecem cu vedea acest „efect secundar” care apare de îndată ce un reprezentat al genului opus a intrat în raza noastră de acțiune.
Și atunci se naște întrebarea: ce facem cu acest farmec răvășitor, cum îl orientăm astfel încât să schimbăm lumea? Chiar putem asta, și chiar la asta „se folosește”, de fapt.
Mă gândesc aici la un alt autor pe care îl iubesc mult, simpaticul Ortega Y Gasset, care spunea că „Funcția femeii […] este să fie idealul concret al bărbatului” și că „De tipul feminin predominant depind instituțiile politice”.
Femeia este un factor decisiv în istorie – mă tem că fix din motivul despre care am vorbit mai sus. Ce facem cu farmecul nostru, cum îl orientăm? Depinde numai de noi cum îl acceptăm, cum îl îngrijim și cum îl dezvoltăm, transformându-l într-o artă sacră, capabilă să facă din lumea noastră raiul de pământ.
Dar bineînțeles că totul este mult mai complex și mai avem ceva drum de parcurs până atunci.
1 comment