Cicălitoarelor din lumea-ntreagă…

“L-o sfădit mama pe tata, florile dalbe/ De ce s-o crăpat covata…” – modelul cicălelii e prezent încă din negura vremurilor, până şi în colindele strămoşeşti! E ceva (mai ales) în gena feminină care te face să-l baţi la cap pe “bietul om”, “până când moartea vă va despărţi”.

La fel ca orice lucru care te deranjează pe lumea asta, există o mare probabilitate ca problema să nu fie la celălalt – “că de n-ar fi, nu s-ar povesti.” Cum ar putea să te deranjeze ceva cu care n-ai nicio tangenţă? Am primit la un moment dat un sticker pe care scrie: “Atitudinea schimbă totul”. Eu cred asta. Poţi să faci mormane de cratiţe de mâncare şi să strângi munţi de şosete murdare de pe kilometri de holuri şi să fii perfect liniştită, pentru că atenţia ta este îndreptată către ceva mai constructiv (spre exemplu, cum să reuşeşti să devii femeia perfectă – ce-o însemna ea). Şi – culmea! – bărbatul tău va duce singur gunoiul, fără măcar să-ţi treacă prin minte să-i ceri aşa ceva (dar şi fără să-ţi treacă prin minte să-l duci tu 😉 ). Ei bine, în momentul în care te vei simţi victimă că trebuie să faci o treabă, ca un făcut, pe bărbatul tău îl apucă “bâţul”! Stă încremenit pe canapea şi butonează telecomanda la nesfârşit. Te exasperează cu indiferenţa lui. Limba începe să-ţi tremure irezistibil şi te trezeşti pe nesimţite că te-ai transformat într-o soacră perfectă. Trebuie să fie o şmecherie aici.

Să taci n-ai cum, căci te sufocă frustrarea. Să-ncerci să fii diplomată ai putea încerca, dar există pericolul să devii machiavelic de manipulatoare, şi nici el nu-i chiar prost. După sfatul înţeleptului, încearcă să găseşti cauza fenomenului pentru a-i putea trata efectul. Dacă o iei înapoi pe firul evenimentelor, constaţi că la început nu era aşa. Era minunat? O, da. Altfel nu ai fi acum lângă el. Era atât de atent, îţi aducea flori şi te copleşea cu declaraţii… te făcea să te simţi atât de specială! Şi-acum… de-abia dacă te mai vede. Cum să nu te simţi frustrată?

Dar ce, tu erai specială pentru că spunea el sau pentru că chiar aşa eşti? De ce ai nevoie de confirmarea lui pentru ca să te simţi astfel?

Şi uite-aşa, din întrebare simplă în întrebare simplă, am ajuns să-mi pun problema dacă nu cumva cicăleala e un model elementar de proiecţie. „De ce nu-mi mai aduci flori şi nu-mi mai cânţi serenade?” ar putea însemna, de fapt: „De ce nu mai sunt încântătoare şi specială?”. Şi asta nu e vina lui. Plus că, dacă e să fii sinceră, nici tu nu-l mai vezi geniul nemaiîntâlnit de la început. Înainte, ai fi dat orice să te ia cu el pe stadion – numai ca să fiţi împreună, pentru că pândeai orice gest de atenţie din partea lui. Acum, te uiţi cu dispreţ cum îşi savurează berea în timp ce se uită la meci.

Dacă faptul că îl vezi dintr-o dată „mic şi pricăjit” e o consecinţă a faptului că nici pe tine nu prea dai doi bani?

Dacă aveai nevoie de confirmarea lui ca să te simţi deosebită, e firesc ca atunci când n-o mai ai, să-l dai şi pe el jos de pe piedestal. Foarte probabil ca şi pentru el mecanismul să funcţioneze la fel. Dar nu te aştepta să rupă el cercul vicios. O să dureze la nesfârşit. Cineva trebuie să-şi dea seama că e extraordinară chiar acum. Va trebui să găseşti metode eficiente ca să faci asta fără să aştepţi pe nimeni care s-a priponit pe canapea. Cred că răspunsul la întrebarea: „Cine sunt eu cu adevărat?” – ajută. Sau măcar căutarea răspunsului.

Aud deja eternele întrebări: „Tot eu? Dar el de ce nu face niciodată nimic?” (Atenţie la „niciodată” ăsta, e o meteahnă clasică feminină care nici măcar nu e adevărată. Femeile au tendinţa să generalizeze, pe când bărbaţii să particularizeze. „Niciodată nu dai cu aspiratorul” – spune ea. „Cum, n-am dat sâmbăta trecută??” – răspunde el indignat. „Da, după ce am tras de tine trei săptămâni!” – şi discuţia mai poate continua la nesfârşit…)

Răspuns: da, tot tu. Dă-te cu doi paşi mai în spate, să te vezi în oglindă din cap până-n picioare. Cât de minunată eşti. Când o să-ţi dai seama cu adevărat, ghici cine se va ridica de pe canapea?