Anna Árvay Tünde are o școală privată, în care predă limba engleză așa cum și-a dorit dintotdeauna: liber, cu suflet și cât se poate de profesionist.
Ca dovadă că are contracte și cu multinaționale, și cu ambasade și cu Tribunalul. În momentul în care treci pragul școlii, pătrunzi într-o lume aparte, o lume care începe încă de pe străduțele care te conduc până aici. Case vechi, pline de verdeață, iederă pe fiecare gărduleț, unde uiți de vuietul metropolei. Încă de la intrare, afli că acolo locuiesc două pisici răsfățate. Se referă la pisicile care se plimbă leneșe prin sala de curs și prin curtea interioară, sau la Anna și prietena ei – tot Anna! – care se ocupă împreună de tot? Rămâne să descoperim citind povestea ei, plină de suișuri și coborâșuri.
Cine ești tu, Anna?
Sunt născută într-o familie de unguri veniți din Cluj-Oradea, repartizați cu serviciul în Capitală, pe timpul lui Ceaușescu. Eu deja m-am născut în București, am un frate, am crescut bilingv. În fața blocului vorbeam limba română și vorbim cursiv, iar în familie păstrăm tradițiile, vorbim limba noastră maternă.
Tatăl fiind inginer, mama profesoară, pe vremea aceea era rușine să vii acasă cu note mici. Eu nu țineam așa de mult la disciplina impusă și mai dispăream, plecam departe de bloc, undeva prin parcuri, am fost un copil foarte jucăuș. Când eram în clasa a noua, am devenit olimpică la limba maghiară și la limba engleză, am devenit mândria Liceului Maghiar ”Ady Endre” din București. Încă de mică o admiram pe mama când corecta lucrările și visul meu era să devin profesoară, ca ea.
Cum ai ajuns să creezi această școală?
Se spune că pe bărbatul potrivit în găsești după ce l-ai întâlnit pe bărbatul nepotrivit, așa și în cariera mea: am ajuns după multe examene, doi ani de dosare, la vârsta de 24 ani, profesoară la o instituție superioară de învățământ ce se împarte în opt facultăți, cu două mii de studenți, din care eu predam la două secții zilnic.
Eram atât de bine, atât de sus, atât de bine văzută de familie, de societate. Lucram doar patru zile pe săptămână – o zi era metodică. Terminam servicul în jurul orei două, la două și jumătate aveam mașina instituției care ne aducea de acasă, dimineața ne aducea. Eram ținută în puf, trăiam visul viselor tuturor: salariul mare și toate drepturile de care beneficiază angajații acelui minister. De la medical până la bilete ieftine în vacanțe, cantină, birou separat, laborator de engleză – a fost o feerie, un mediu în care eu zburam, eram atât de fericită!
Am fost trimisă la un teacher training, la care au venit și alte profesoare din Ungaria, Ucraina, Estonia și altele. Eu țineam lecții de engleză și celelalte profesoare mă evaluau, fiecare pe rând. Și am venit înapoi atât de încărcată cu metode noi, moderne, ultra-interesante… dar nu mi s-a permis să le aplic. Este totuși un mediu cu reguli, cu disiplină. Un mediu aspru, plin de bărbați pentru care, în final, eu nu am fost pregătită. N-am fost pregătită să mi se rupă aripile acolo.
Cum ți-au fost rupte aripile?
În primul rând, nu puteam să fac toate exercițiile de limba engleză pe care le învățasem, voiam să fac un curs interactiv – nu aveam voie să ies din manualul scris de colegii din Academie. Trăiam doar 1% din bucuria mea de a le transmite studenților ceea ce simțeam și știam că le pot dărui.
Întotdeauna alegeam ce era mai rar, mai neobișnuit. Să fie și cultură generală, nu doar lecție de engleză. Când a fost o evaluare din America și au fost vizitate lecțiile noastre am ieșit cea mai interactivă profesoară. Ceilalți colegi care au fost evaluați au pus pe seama faptului că eram o femeie mai tânără și mai cu forme.
La 24 de ani am cunoscut răutatea și invidia pentru care eu nu fusesem pregătită. Părinții mei au împlinit 50 de ani de căsnicie acum o lună. Toată viața am trăit într-un mediu de dragoste. La Liceul Maghiar este o atmosferă de familie. Eu n-am simțit practic, concret, răutate, invidie în jur cât am fost elevă și studentă. La acest loc de muncă însă am dat piept cu primele mele încercări de viață, încercări ce au fost pentru mine agresive la acea vârstă. Simțeam cum aripile îmi sunt tăiate și că nu mai sunt eu. A fost atât de rău, încât la un moment dat n-am mai putut să merg la ore. Și așa au trecut o săptămână, două săptămâni, o lună, două luni…
Pur și simplu, din această cauză n-ai mai putut?
Au fost mai multe evenimente. Sunt o persoană care țin în mine foarte mult și, când vorbesc, deja este foarte târziu. Într-o seară, am avut un workshop care dura până la ora opt seara. Am anunțat la ieșire că mai sunt și eu în unitate, să nu lase mașina instituției să plece. Dar a fost cineva care a lăsat să plece mașina, iar pe mine m-a băgat în acea încăpere. Înauntru, cu ușa forțat închisă sub privirea mea îngrozită statutul meu de profesoară nu mă mai putea salva, FEMEIA Anna era expusă, în pericol, la sol. În bucuria, romantismul, naivitatea mea de a preda cât mai frumos, de a mă pregăti, eu n-am fost atentă în jur, eram prea tânără ca să realizez că ajunsesem într-un mediu care nu necesita atâta puritate. Bărbații din jur nu erau atât de educați. Am fost agresată și fizic, și psihic. Nu am vorbit cu nimeni. Eram într-o stare de șoc. Apoi, am trecut prin anxietate și frică – aveam nevoie să mă retrag. Ușor-ușor am fost luată la medic și salvată așa. Dar nu am putut să salvăm cariera.
Pentru că au trecut lunile cât aveam voie să lipsesc medical. Clipa în care am fost invitată să părăsesc sistemul de tot a fost o clipă critică, pentru că ori mă dădeau afară pe caz disciplinar că am lipsit, ori pe caz medical. Iar medical eu nu aveam un diagnostic clar. Oricum trebuia să plec.
Deci tu nu mai erai capabilă să te întorci?
Nu. Nu vorbeam nici măcar la telefon – eu care eram o vorbăreață. Mi-au scris acolo că mediul respectiv m-a îmbolnăvit. Problema este că trebuia să semnez că nu mă întorc în acel minister. Și acolo ei au un cod: handicap gradul întâi. Să mă duc eu după aceea în alte școli, cu o ștampilă imensă de handicap – cine mă mai ia? Eram atât de speriată și aveam impresia că nu mai am voie să mă întorc nicăieri. Părinții mei erau atât de îngrijorați că se întrebau : ”Oare o să mai fie profesoară vreodată unica noastră fiică?”. Și nesiguranța lor mă clătina și pe mine la nivel de încredere.
Doi ani chiar am stat în pat, acasă. Mă uitam la filme… Nu eram fizic imobilizată, dar unde să mă duc? Dar eu am dispărut de la cursuri prin ianuarie-februarie, și în martie veneau la ușa mea studenții, cu zambile și ghiocei. Colega mea profesoară mă informa că îmi lăsau flori pe masă și tot mă așteptau. Și acei studenți m-au vizitat acasă, la bloc. M-au ajutat să cărăm cărțile, tot biroul acasă.
Și cum ți-a venit ideea să deschizi școala?
După doi ani, într-o noapte mi-a venit ideea. Și acesta e mesajul meu pentru toate femeile care vin la lecții. După ce fusesem ditamai profesoara, cu titlu și avantaje… Să fii așa-zisă șomeră timp de doi ani, să nu ai unde să pleci dimineața la serviciu, să nu-ți practici menirea ajungi atât de jos, te duce rușinea în canale, în abisuri. Aproape că ajungi în iad.
În clipele acelea mai rămâne un singur lucru – mie mi-a rămas un singur lucru: visul meu. Când aspirăm la ceva, ceilalți pot să râdă de noi, ne pot zice că e imposibil. Eu am fost și batjocorită. Am primit numai îndoieli din partea celor din jur. Dar eu știam că este visul meu. El nu poate fi luat deloc, de nimeni. Poate fi comentat, criticat, lăudat sau apreciat, dar nu mi-l poate lua nimeni.
Așa mi-a venit ideea să deschid școala mea. Mi-am amintit într-o noapte că eu nu am hârtii, nu am acte, nu am poziție, nu am dovezi că sunt profesoară angajată oficial. Dar ce am în inima mea este pentru totdeauna. Eu știu trei limbi străine! Orice firmă, orice afacere internațională are nevoie de traducători sau de cunoscători de limbi străine.
Deci am visul, am cunoștințele, am abilitățile, am talentul. Eu cu astea pornesc în inimă. Și-am plecat la interviuri. Hainele nu mă mai încăpeau, după doi ani de stat în casă eram cu 30-40 de kilograme mai mult. Îmi amintesc clar că ploua afară, eu nu știam să folosesc internetul, rugam un amic să pună anunțuri la Libertatea.
Și am fost anagajată în calitate de secretară la o firmă internațională unde se vrobea la telefon pentru afaceri cu lemn în Ungaria, România și alte țări. Acolo era necesar și să șterg pe jos, să fiu și femeie de serviciu, dar eu am acceptat, pentru că ei au fost singurii care m-au văzut.
Ce te-a ajutat să treci peste aceste momente grele?
În primul rând, am avut un vis. În al doilea rând, am simțit că sunt văzută. De studenții mei care veneau cu flori la pat, dar și de prima firmă care a zis: ”Da, avem nevoie de tine”. Când te simți văzută, când te simți căutată, când te simți valorizată, restul pașilor îi face Dumnezeu. Și până acolo a fost tot mâna lui Dumnezeu, dar ai sentimentul că deja ești luată pe sus.
Am fost căutată de la o fostă colegă că ea nu ține meditații cu oameni care vor să învețe engleza conversațională, să vorbească liber, să se exprime degajat. Ea făcea doar gramatică pentru admiterea în Academie. Și așa mi-a venit prima clientă de la Banc Post. Acasă, la bloc. Seara, după serviciu.
Eu în fiecare zi terminam serviciul la șase, și de la șapte aveam meditații la engleză. A venit această doamnă manager, care m-a recomandat la o a doua doamnă manager, de la departamentul financiar, de la departamentul de branding… Și așa am ajuns eu, într-o lună-două, cu serviciu cu tot, să am zece cursanți la bloc, după care douăzeci, cincizeci de cursanți la bloc! Și după un an, să deschid o școală. Pe mine, visul de a ajunge și de a fi profesoară ca mama mea m-a salvat.
A fost acel moment în care mi-am dat seama că dincolo de hârtii, dincolo de certificate, acte, dincolo de un job, să fii angajată undeva, să fiu mândria familiei – eu sunt toată un suflet. Eu sunt o profesoară și în pijamale, și în taior.
Ideea a venit dintr-o înțelegere, dintr-o descoperire a faptului că eu m-am născut cu o menire. Am fost chemată pe lumea asta cu un scop, am o vocație, am un vis. Când avem un vis, oricine poate să râdă de noi, să ne oprească, să ne spună că nu se poate. Noi, când avem un vis simțim că se poate. A fost necesar să vină doar momentul potrivit și oamenii potriviți.
În concluzie, am deschis o școală pentru că am dorit să mă exprim total, complet, nu doar după manuale, și să preadu limba engleză prin socializare. Noi ne ridicăm în picioare aici la lecții, ieșim în grădină, ne întoarcem, facem joc de roluri.
Este atât de frumos să închid școala seara și să știu că am văzut oameni care au înflorit odată cu mine. Oameni care au intrat pe ușă destul de obosiți, frustrați, neîncrezători și au ieșit bucuroși, plini de energie.
Cum ai găsit locul acesta minunat?
N-am avut încredere în mine, decât la povestea cu visul meu. La partea practică – casă, credite, bancă nu știam deloc cum se face, doar simțeam că nu mai încăpem în bloc. Era totuși prea mult: venea omul la costum de la bancă, cu pantofii lucioși, și trecea pe lângă bucătărie, unde se gătea supă, să ajungă într-un dormitor al meu, cu patul meu, cu calculatorul meu.
În perioada aceea am cunoscut un bărbat mai în vârstă, neamț, care își dorea o investiție în București. Și mi-a zis: ”Caută un apartament mai mare, sau două, unul lângă altul” – dintre care unul să fie al școlii. Și asta am făcut timp de șapte luni de zile, timp în care eu deja făcusem creditul și îmi pierdeam dreptul de a-l mai folosi.
Am petrecut șapte luni degeaba, nu-i plăcea nici un apartament. Și m-am simțit atât de folosită, și vedeam că nu se leagă lucrurile, încât l-am întrebat dezamăgită: ”Renunți? Merg mai departe singură?”. Și el, diplomat, cu un stil elegant, m-a făcut să înțeleg că așa va fi.
În clipele alea am pornit pe aceste străzi plângând, în ploaie. Eu până atunci căutasem apartamente noi, moderne, voiam o școală ca o multinațională. Dar n-am ascultat de sufletul meu. Și am pornit pe străzile Doicești, Fildeșului, strada Prieteniei, strada Năzuinței – aste-s străzile de aici… plângeam de dezamăgire că am pierdut șapte luni și foarte mulți bani, că am intrat în această asociere păguboasă. Dar am descoperit încă o dată că eu singură pot.
Am coborât din troleibuz pe aceste străzi, pentru că n-am putut să mă duc cu ochii în lacrimi și să-i spun mamei că s-a încheiat tot și n-o să am casă pentru școală. Mă plimbam pe străzi. Înainte căutam case prin agenții și le vizitam ca un om de afaceri. Acum, a fost prima oară în viața mea când am ciocănit la uși. Întrebam: ”Știți de vânzare ceva pe aici prin zonă?”. ”Da, știm.” Și mă trimiteau din om în om.
Îmi amintesc acele clipe, învățasem pe dinafară denumirile străzilor – că nu puteam să-mi notez în ploaie. Am ajuns la o pictoriță, apoi la un bărbat în scaun cu rotile, care se pregătea de operație și vindea căsuța asta. Am învățat să caut din suflet, să pun mâna să merg efectiv, să vorbesc omului, nu cu internetul. Am descoperit conectarea la om, la casa lui. Am intrat aici, era ca-ntr-o închisoare, două geamuri pătrate. Am tras noi ușă, am modificat un pic în stil arhitectural cu arcade. Și am găsit casa.
Ai spus că mai întâi găsești bărbatul nepotrivit până la bărbatul potrivit în carieră… și în dragoste tot așa a fost?
Înaintea relației în care sunt acum am fost cu un bărbat mai în vârstă decât mine. Visul lui era să se trezească dimineața lângă mine, să fiu gospodină – aspect care mie îmi place. Până în punctul în care era supărat pe școala mea, că ne desparte pe noi doi. Aveam lecții și sâmbăta uneori, foarte rar și duminica – dar eu veneam cu pasiune. Și mi-a dat ideea să vând școala. În clipa aceea mi-am dat seama că el vrea să mă rupă în două.
Am studiat astrologia timp de doi ani de zile – am dat și examen – și în harta mea astrologică am verificat că acest loc, casa Fildeș, este parte din mine și din profesia mea, iar acest bărbat, care încă nu își găsise menirea, cum să decidă în locul meu ce să fac cu minunatul cadru în care îmi vedeam visul realizat? Asta a fost cu acea relație. Apoi am avut o perioadă de pauză în relații.
Prin iarna anului 2014, am avut ocazia să vorbesc la un congres și să fiu văzută de un bărbat mai tânăr decât mine cu opt-nouă ani, care a intrat în viața mea fără să știu, a fost și este încă surpriza vieții mele, e ca un cadou de la Dumnezeu. Se numește Flavius.
Pentru el, nu există univers fără ”Anna, profesoara. Anna, femeia care și-a realizat visele, care mă poate duce și pe mine acolo.” Mă admiră,mă pune undeva sus dar în același timp mă susține. Pentru că el se pricepe la calculatoare, la programe, el a zugrăvit școala, el mi-a dăruit aproape tot în sală, a adus și montat ecran de proiecție, laptopuri, a ajutat la mobila nouă, el verifică săptămânal partea tehnică a școlii. Și o face cu sufletul plin de admirație, mă vede și consideră o frumoasă rubensiană, femeie cu forme, ideală pentru el. Felul în care mă adoră pe mine mă liniștește, mă readuce zilnic în INIMĂ. Este singurul bărbat lângă care nu îmi este deloc frică să fiu puternică, patroană, deșteaptă și plină de succes deoarece știe să facă el ceva aparte: el e axul, el dă direcție, iar eu pot să rămân feminină toată.
În clipa în care bărbatul din viața ta, relația ta îți susține visul, chiar simți că sunteți o familie. Pentru că este reciproc. Și el are visele lui, pe care eu îl ajut să le împlinească. Simt intimitate maximă cu el, pentru că împreună avem un drum în care fiecare vrea ceva, dar nu ne oprim unul pe altul, ne împletim timpul și bucuriile, facem schimb de experiențe când avem niște căderi și împreună reușim.
Secretul puterii ei este sinceritatea. Sinceritatea de a mărturisi cine este în fiecare moment, fie că este sus pe val, fie că este în abisuri. Sinceritatea te ajută să știi unde te afli, ca să știi de unde pornești mai departe. Îți mulțumim, Anna, că ne-ai împărtășit povestea ta. Ne-ai amintit că întotdeauna, cu încredere, cu speranță și cu foarte multă muncă, se poate!