Există iubire adevărată?

Adică, mai exact, ce vrei să spui cu întrebarea asta? Mă-ntrebi de parcă ai şti cu precizie ce înseamnă o astfel de iubire. Altfel, ce rost are să primeşti orice răspuns? Dacă spun: „Da, există” – o să crezi că toate ideile şi impresiile despre ce-ţi imaginezi tu că este iubirea adevărată sunt valabile. Dacă, dimpotrivă, îţi zic: „Nu, nu există aşa ceva” – o să fii dezamăgit, ca şi cum ceva vital se năruie, şi dintr-o dată nu mai ai rost.

Când plângem după „iubirea adevărată”, după ce tânjim de fapt? Ce obţinem cu asta? Date fiind extrem de puţinele cazuri de iubire adevărată care se cunosc în istorie (vezi Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda etc), înclin să cred că nu există încă nici pe departe o definiţie satisfăcătoare a fenomenului sus-numit.

Înclin să cred mai degrabă că, atunci când cineva pune o asemenea întrebare, se gândeşte la ceva anume, care nicidecum nu se potriveşte cu ce crede altcineva. Că este o întrebare al cărei răspuns se înscrie în categoria: „câte bordeie, atâtea obiceie”.

Cred că atunci când întrebi aşa ceva, de fapt ai vrea să spui: „Ce să fac ca să mă iubească mai tare X-uleasca/Y-greculescu?”. Dacă n-ai avea nicio nemulţumire, nici nu ţi-ai pune problema dacă iubirea care vă leagă este sau nu „adevărată”. Câtă vreme nu te doare un picior, nici nu-ţi pui problema că îl ai. Te mişti prin el şi totul pare perfect.

Dar de îndată ce un lucru nu mai funcţionează cum trebuie, întreaga ta atenţie se îndreaptă asupra lui. Îţi pui problema dacă iubirea ta este valabilă sau nu în momentul în care există o problemă. O nemulţumire, o lipsă. Situaţiile nu decurg aşa cum vrei tu. Persoana asupra căreia se îndreaptă sentimentele tale nu răspunde aşa cum tu te aştepţi. „Nu-ţi dă şi nu-ţi face” ceea ce tu îţi doreşti.

Altfel, ce rost are să te-ntrebi dacă există iubirea „adevărată” sau nu? Se frământă cineva că nu oferă destul? Îl îngrijorează pe cineva gândul că n-a fost suficient de înţelegător, de tolerant, de umil? Dacă te chinuie astfel de gânduri, cel mai probabil întrebarea ta balansează pe tărâmul lui: „Ce pot să fac să fiu mai bun?”, şi în nici un caz nu pune la îndoială perfecţiunea iubirii.

Şi mă-ntreb: cine ar putea să răspundă corect la întrebare? Cine ar putea să încerce un răspuns fără să treacă prin: ce înseamnă, de fapt, să iubeşti cu adevărat? O să ajungi inevitabil să constaţi că iubirea adevărată n-are legătură cu „cum ar trebui să fie, la modul ideal”, ci cu „cum ar trebui să fiu ca să fiu mai bun”.

Nu prea are legătură cu nimic din felul în care se comportă celălalt faţă de tine, ci cu felul în care te comporţi tu faţă de el. Nu prea poţi să dai nicio reţetă.

Cât de des ar trebui să vorbim la telefon? De câte ori ar fi cel mai bine să facem dragoste pe săptămână? După cât timp ar fi OK să ne mutăm împreună? De fapt, când să ne căsătorim? La câţi ani e normal să avem un copil? Vrem răspunsuri certe, vrem să fim siguri că facem cum trebuie, că nu greşim. De fapt, ne e frică să nu suferim. Să nu ne arate nimeni cu degetul.

Şi, ce să vezi, probabilitatea să nu iasă perfect este cât se poate de mare. Şi, până la urmă, cum arată perfecţiunea? Toţi ăştia care dăm sfaturi: am văzut-o vreodată, ne-a arătat-o careva?

O să spun încă o dată, de fiecare dată: tot ce vrei să afli despre relaţii se găseşte, de fapt, în tine. Orice întrebare, orice căutare, porneşte dintr-o nevoie de a te găsi pe tine. Atunci când îţi alegi „omul”, îl alegi pentru că, într-un fel, seamănă cu tine.

Seamănă cu ceva din tine pe care trebuie să-l înveţi. Atunci când îţi sfârâie călcâiele după cineva, îţi sfârâie de bucurie pentru că acel ceva din tine, care avea de ieşit la iveală, are, în sfârşit, ocazia să iasă.

Uită-te cu atenţie la fiinţa pe care o iubeşti: eşti tu, eşti numai tu. Tot ce îţi place şi tot ce nu-ţi place la ea. Tot ce te deranjează şi tot ce nu mai suporţi. Tot ce ai vrea să schimbi la ea, în tine vrei să transformi, de fapt.

Iar cel care te mai plângi că nu te iubeşte nimeni, nu te mai plânge. Dacă nu te iubeşte, iubeşte tu primul. Iubeşte pe oricine îţi iese în cale. Iubeşte-i pe cei care se ţin de mână vrăjiţi, pe cei care nu te văd. Iubeşte până nu mai poţi, fără să cauţi nimic în schimb.

Mai devreme sau mai târziu, o să te vadă şi pe tine cineva. Şi-atunci, să nu te-aud că mă-ntrebi dacă există sau nu „iubire adevărată”. E ca şi cum arunci darul pe care nici măcar nu îl ai, spunând că nu-ţi trebuie. După care tot tu te vaiţi.