puteredefemeie
Mă minţea în faţă. Avea, de ceva vreme, o relaţie paralelă cu prietena unei prietene, şi ea într-o altă relaţie… it’s complicated :D. Eu, ca femeia: am simţit şi i-am spus. El, ca bărbatul: “că nu, şi nu”. Îi era o frică teribilă că dacă o să-mi spună, o să ne despărţim. Ne-am despărţit oricum, din cu totul alte motive. Mult timp după ce nu mai eram împreună, când oricum nu mai conta, tot n-a vrut să recunoască. Mi-a spus în cele din urmă, dar nu din iniţiativa lui.
N-a fost uşor. Trăiam într-un grup de prieteni care mai toţi ştiau de relaţia lui, iar atunci când apăream eu, se crea o atmosferă care mă făcea să mă simt în plus. Intuiţia mea funcţiona perfect, dar cum el – şi toţi ceilalţi, care parcă făcuseră un jurământ al tăcerii – o ţineau pe-a lui, ajunsesem să cred despre mine că sunt nebună.
Îmi amintesc odată, când am ieşit cu toţii la plimbare în parc. Eu cu el, ea cu iubitul ei – în aceeaşi barcă. Iubitul meu şi ea la vâsle, eu privindu-i frontal. Erau aureolaţi de lumina iubirii, erau atât de fericiţi înghesuiţi pe aceeaşi băncuţă încât, pentru o clipă, tot zbuciumul meu a încetat. Erau atât de frumoşi! Cum aş fi putut eu să stau în calea minunii lor? I-am iubit sincer şi i-am înţeles, dar ei n-au putut să aibă încredere în mine.
De ce am avut eu nevoie de toate acestea? Am învăţat că nu aveam încredere în intuiţia mea. Că mă consideram atât de insignifiantă încât fiinţele apropiate mă puteau minţi cu uşurinţă. Am învăţat că neîncrederea mea în mine îi făcea şi pe ceilalţi să nu mă creadă. O, cât de multe am învăţat din această relaţie, cât de mult îmi dau seama că aveam nevoie de ea!
Altădată, într-o iarnă. Era un ger de crăpau lemnele şi pietrele. Era atât de frig că îmi îngheţase telefonul mobil. Sunam la poarta lui de vreo 10 minute, cu ochii împăienjeniţi de frig, neînţelegând de ce nu deschide. Doar vorbisem cu o oră înainte, teoretic mă aştepta. Şi când, în cele din urmă, mi-a deschis, era complet nevinovat şi senin: adormise!!! În timp ce eu stăteam şi aşteptam, la minus 20 de grade! Şi acum îmi pare rău că n-am plecat atunci. Dar ca să fi putut pleca, ar fi trebuit să fiu mult mai independentă şi în niciun caz atât de ataşată de el. Încă o lecţie de care aveam nevoie.
Intrăm mereu în relaţiile care ne oglindesc cel mai bine. Alegem acei oameni care ne vor scoate la lumină exact trăsăturile caracterului la care mai avem de lucrat. Intrăm în relaţii ca în şantiere, pentru că aşa evoluăm cel mai eficient. Singurul mod prin care putem fi scoşi din egoismul nostru intrinsec este să ni se dea iubirea. Iubirea, prin care nu mai suntem centraţi numai asupra nevoilor proprii, ci începem să ţinem seama că mai există şi altcineva în univers.
Învăţăm să nu mai trăim doar pentru noi. A spune cuvinte de genul “Sunt o fiinţă bună, deschisă, îi iubesc pe toţi oamenii” nu e acelaşi lucru cu a face aceste lucruri pe bune. Diferenţa dintre vorbe şi fapte este o lecţie care nu se termină niciodată, cât trăim pe acest pământ. A-i spune cuiva “te iubesc” înseamnă ceva acum, altceva peste un an şi cu totul altceva peste 10. Acelaşi om, aceeaşi iubire, cu totul altfel dovedită prin fapte.
Discuţiile despre ce ar trebui să facă el, ce ar trebui să facă ea, pentru ca relaţia să “meargă”, toate reţetele şi sfaturile universal valabile sunt simple poveşti. Fiecare relaţie este un atelier în care cei doi cresc, fiecare aşa cum poate şi înţelege. Ceea ce e foarte greu de digerat, atunci când apare iubirea, acea iubire care ne umple de fericire şi face ca totul în lume să aibă sens, este că ceea ce trăim nu are legătură cu persoana faţă de care trăim minunea, ci cu graţia lui Dumnezeu.
Nu putem să simţim aşa ceva la comandă. Adesea ne îndrăgostim de oameni care ne surprind, nu se înscriu în canoanele pe care ni le stabilisem. Ne plăceau blonzii cu umeri laţi şi ne îndrăgostim de un brunet bondoc. Ne plăceau femeile zvelte, cu picioare lungi şi ne trezim că nu putem dormi noaptea de grija unei femei plinuţe care ne-a sucit minţile cu sânii ei enormi.
După care, încet-încet, începem să revenim la normal. Păi stai puţin, bondocul brunet nu trebuia să fie blond cu umeri laţi? Fata cu sânii giganţi n-ar putea să facă ceva să fie şi ea mai zveltă? Ne reamintim schemele noastre meschine, începem să vrem să-l modelăm pe celălalt după cum credem noi. Când nu mai putem să-l lăsăm să fie el însuşi, indiferent din ce motiv, putem să bănuim că am ieşit din graţia iubirii. Dacă suntem sinceri cu noi, ne dăm seama că ne dorim în taină “să fie iar ca la-nceput”. Pentru simplul motiv că nu mai este.
Dar dacă tot n-am ales noi persoana care ne-a trezit inima, n-am putea să ne dăm seama că nu vom avea control nici faţă de cum o să se comporte? Toate eforturile pe care le facem noi, toate eforturile pe care i le pretindem celuilalt, duc către idealul nostru, nu neapărat şi al lui. Nu poţi niciodată să fii sigur că cele două idealuri coincid. Fiecare face efortul pe care îl consideră, în direcţia idealului propriu. Când cineva nu mai face nimic, înseamnă că relaţia a murit.
N-are rost să te chinui să resuscitezi pe cineva mort. N-ai cum să-l mai întorci de la groapă. Dacă acea relaţie va reînvia vreodată, va fi cu totul alta. Cei doi vor fi regeneraţi şi vor trăi o altă poveste. Ştiu ce spun. L-am iertat pe cel despre care v-am povestit la început, după trei ani de separare. L-am iertat sincer şi am trăit împreună raiul pe pământ încă vreo doi ani. Iertarea e o lecţie extraordinară, te face să te simţi cel mai fericit om din lume.
Dar relaţia era cu totul altfel, chiar dacă oamenii erau aceiaşi. Şi am mai învăţat încă nişte lecţii. Acum suntem foarte buni prieteni. Ne dăm sfaturi şi ne încurajăm în celelalte relaţii pe care le avem. Din care continuăm să învăţăm, fiecare ce mai are de învăţat.
Nu intrăm în relaţii să ne odihnim, intrăm să ne construim. Există relaţii fericite? În măsura în care merităm, da. Poţi să ieşi dintr-o relaţie cu lecţiile neînvăţate, poţi să ieşi pentru că nu mai suporţi. Te odihneşti un pic şi apoi, dacă ai noroc, ţi se dă o altă iubire. La un moment dat, în jocul ăsta, începi să te prinzi că cel care ţi-a împrăştiat părul şi gândurile îţi va servi exact aceleaşi situaţii de care ţi-era teamă, pe care considerai că nu le meriţi. Dar poţi fi sigur că dacă au apărut iarăşi, nu le-ai rezolvat.
Cred că, dacă vrei să fii fericit într-o relaţie, trebuie în primul rând să ştii foarte bine ce vrei şi – la fel de important – ce nu vrei. Să nu te mai laşi furat de valuri. Eram într-o zi la un curs. Simţeam privirea unui bărbat care mă fixa hotărât, de undeva din spatele sălii. M-am întors şi m-am uitat. Ce intensitate! M-am pierdut în ochii lui. Am revenit, tulburată. Senzaţia continua. M-am întors din nou, continua să mă fixeze. Parcă îl cunoşteam de când lumea. Poate ne ştiam din altă viaţă.
Altădată, un asemenea val m-ar fi furat. Acum, m-am gândit: faptul că recunoşti pe cineva din altă viaţă poate să-ţi dea o senzaţie puternică de deja vu când îl întâlneşti. Dar nu se ştie ce vă leagă. Întâlnirea cu cel care te-a iubit poate fi la fel de intensă ca şi aceea cu cel care te-a omorât. Nu ne amintim. Aşa că am aşteptat, la finalul cursului, să văd dacă spune ceva. A venit glonţ, s-a prezentat, a vrut să ne cunoaştem. Am zâmbit, am lăsat lucrurile să meargă de la sine. Peste câteva săptămâni s-a mutat în alt oraş şi n-am mai auzit nimic despre el, niciodată.
puteredefemeie
12 comments
Cea mai buna prietena a mea este intr-o situatie,hmmm,delicata,disperata,nu stiu,va voi lasa pe voi sa-mi spuneti ce credeti.Este o femeie frumoasa,genul de faptura pe care un barbat poate sa o doreasca la prima vedere neconditionat.Acest fapt i-a adus prietenei mele o gramada de necazuri pentru ca ea are si o minte si un suflet pe care,de obicei,barbatii i le-au ignorat.La un moment dat,prietena mea s-a indragostit,tanara fiind,cu toata pasiunea si naivitatea celor 20 de ani.N-a fost sa fie asa ca s-a casatorit dintr-un elan masochist cu un barbat complet nepotrivit pentru ea.Nu vreau sa zic ca el este rau,abuziv,coleric ,posesiv si gelos.Intr-o relatie sunt intotdeauna doi.Ea a tot incercat sa faca lucrurile sa mearga mai ales ca a aparut si un copil dar a pierdut timpul luptandu-se de una singura.Intr-o relatie sunt intotdeauna doi,amandoi trebuie sa construiasca,pe rand sau deodata,sa fie in permanenta umar langa umar ,calatorind impreuna.Prietena mea,desi casatorita,a fost singura.Cred ca ea a avut la propriu sintagma ,,singuratate in doi,,Acum a cunoscut un barbat care ii cere sa plece din tara,sa o ia de la zero in alta parte a lumii,singura .Iar el va veni la ea Odata,cand ea va putea sa-i sustina pe amandoi.Fara sa lamureasca lucrurile cu familiile din tara.Fara alta garantie decat iubirea nou infiripata.In care ea crede,in care ea isi doreste sa stea pana la sfarsit.Sufletul ei este sfasiat intre iubire si realitate.Se simte prinsa intr-o utopie.Ratiunea ii spune:nu poti sa faci asa ceva!Inima ii spune:arde puntile,fie ce-o fi!Fa totul pentru iubire.Este ultimul tren.Cat de proasta este prietena mea?!Are dreptate sa vrea sa riste?Voi ce credeti?
Amelia, nu stiu ce sa zic. In situatii de genul asta, numai persoana in cauza poate lua o hotarare. Si exista mari sanse sa regrete mai tarziu… pentru ca relatiile nu raman niciodata batute in cuie. Ele evolueaza in directia in care evolueaza si cei care o compun. Pe de alta parte, atunci cand iubesti cu adevarat, apare o stare de certitudine care elimina orice indoiala. Atunci nu mai ai nevoie de niciun sfat, simti clar in inima ta care e calea. Mai e un aspect. E foarte periculos sa iesi dintr-o relatie problematica intrand in alta relatie. Risti sa nu judeci corect, sa proiectezi pe relatia cea noua toate asteptarile ratate din relatia veche. Speri intr-un pansament salvator, dar nu intri cu toate motoarele in relatie. Daca ar trebui sa dau un sfat, as zice sa aiba curajul sa iasa din relatia chinuitoare inainte de a se arunca in alta. Sa-si dea timp sa se refaca sufleteste si abia apoi, cu forte proaspete, sa-si puna problema daca e cazul sa intre in cea de-a doua relatie. Dar evident ca ea va face ce ii va spune inima ei 🙂
Parerea mea este ca nu ar trebui sa riste asa mult.Nu poti cadea din lac in put.Ar trebui sa isi rezolve problemele cu sotul ,sa traga concluziile necesare ,sa isi acorde un timp de ragaz si abia apoi sa o ia de la capat.Daca acest barbat cel de-al doilea va fi sa fie al ei va fi si acum si peste doi sau trei ani.Si daca nu va fi sa fie nu va fi niciodata.Cred ca iubirea inseamna si ratiune nu doar impuls.,, Este evident ca erotismul, dragostea fierbinte de la inceputul relatiei, se va stinge cu timpul, ca orice proces caracteristic vietii. In urma lui raman valori umane cultivate prin caracter, iar caracterul nu poate fi dedus decat traind impreuna cu persoana respectiva suficiente evenimente de viata.,,( un citat actual dintr-un articol scris de doctorul Cristian Andrei).Si nu in ultimul rand …atragem ceea ce simtim….iar daca e e imatura emotional va atrage tot un barbat imatur emotional.Asa ca parerea mea e ca ar trebui sa astepte si sa invete din greseli ,ca daca le tot repeta la nesfarsit niciodata nu ii va fi bine.
Din cate am inteles eu pana acum (din ce am studiat si din ce am trait), la 47 de ani, pana nu rezolvi la tine, in interiorul tau (pentru ca ce avem in interior, in subconstient, atrage ce vedem la exterior – persoane, relatii) ne vom impiedica mereu de aceleasi lucruri, partenerul urmator va deveni la fel ca cel de dinainte (de ex. daca primul partener s-a apucat de baut si a fost violent, al doilea va fi la fel). Iesind dintr-o relatie fara sa rezolvam ce e de rezolvat si fara sa ne invatam lectiile, daca intram in acelasi fel in alta….s-ar putea sa fie chiar mai rau. Eu abia dupa ce am schimbat foarte mult la mine, am ajuns la relatia ideala. Fetita mea, dupa ce a rezolvat la ea, a creat relatia ideala (sotul ei s-a schimbat mult in bine, atunci cand ea s-a schimbat in bine).
O femeie poate fi ireal de frumoasa si sa nu se iubeasca pe ea, sa nu se accepte, sa nu se aprecieze si sa nu se respecte, caz in care, in zadar asteapta ca altcineva sa o iubeasca, accepte, aprecieze, respecte… Intai ar fi bine ca ea sa invete sa se iubeasca oe ea si in acest fel viata ei va deveni mult mai frumoasa, pentru ca nu va avea nevoie ca altcineva din afara sa-i valideze valoarea.
Frumos spus ! Iar valoarea unui om in general si a unei femei in particular nu sta in aspectul fizic.Frumusetea trece ,uni imbatranim mai frumos ,alti mai urat ,uni ne ingrasam ,alti facem mai multe riduri.Valoarea unei femei consta in caracterul ei ,in inteligenta ,in capacitatea de a discerne binele de rau ,in bunatate ,in putere de sacrificiu .In multe alte lucruri .Este ok ,sa fi o femeie ingrijita ,frumoasa dar daca doar asta te valorizeaza atunci inseamna ca esti gol pe dinauntru si viata va trece pe langa tine si nu vei fi invatat nimic.
Corect!
In urma cu cateva luni de zile am cunoscut pe cineva pe un site de socializare.Imi incep conversatia astfel pentru ca,de fapt si noi aici,pe blog,tot asta facem.Traim virtual.Din ce in ce mai mult.Suntem singuri si insingurati noi,oamenii noului timp.Insa tehnologia ne va ajuta ca de obicei.Ne luam fiecare laptopul sau telef si evadam via internet.Acolo ne intalnim in sfarsit cu ceilalti semeni ai nostri.Acolo nu ne putem atinge,auzi,simti,mirosi.Acolo putem fi cine dorim noi sa fim.Nu ne vom putea analiza reactiile non verbale,nu ne vom analiza infatisarea,nu ne vom rani.Dar ni se da oportunitatea de a avea o adoua viata,una care nu este mai buna decat viata noasrtra reala ci este doar alta,diferita.Din lipsa de timp,din blazare,din lipsa de resurse,incepem incet incet sa nu mai traim cu adevarat.Suntem deja dependenti de calculator.Suntem intr-o retea,intr-o matrice si ne simtim confortabil doar stand in fata display-ului.Putem sa ne arogam o marja de siguranta,putem sa refacem o fraza daca am scris-o gresit sau putem pur si simplu sa ne eclipsam cand ne-am saturat,am obosit si nu mai vrem.In viata reala nu este suficient doar sa nu mai vrei.In viata reala trebuie sa fi competitiv,sa mergi inainte,oriunde va duce acest inainte.Unii oameni nu mai au nimic de spus in viata reala.De fapt,majoritatea semenilor nostrii nu mai au nimic.Cu mentalitati de furnici pornesc la drum in fiecare zi.Au doar nevoi primare:apa,aer,hrana,locuinta.Au uitat sau pur si simplu nu-si pot permite sa viseze,oamenii nu mai au timp sa iubeasca.Este trist.
Cat de bine ai pus in cuvinte! Este exact asa, extrem de trist.
Mi-a placut articolul ,pentru ca ma regasesc in el.Prima mea casnicie a durat 16 ani .Si cred cu tarie ca a fost o casnicie din care noi doi sa invatam si apoi sa mergem mai departe.Asa ca am invatat ceea ce era de invatat cu pretul suferintei ,dar am invatat Eu in timpul casniciei ,el dupa ce sa destramat.Dar am evoluat spiritual ,moral si pentru ceea ce am devenit in urma acestui ,,experiment ,, numit casnicie nu o sa blamez niciodata ,acesta prima casnicie a mea.Dimpotriva ii pot spune multumesc ,omului alaturi de care am invatat.Dar prima oara am ales cu sufletul si trebuie sa recunosc ca m-am lasat putin santajata emotional.Asta nu are importanta AM INVATAT -este singurul lucru care are importanta.A doua casnicie ,…am ales total rational.Un om care sa imi fie un bun partener de viata ,sa ma completeze ,sa avem aceleasi interese si preocupari .Asta am cautat si asta am gasit.Dar Dumnezeu mi-a mai facut un dar.Pe langa faptul ca este o persoana rationala ,echilibrata este si un om capabil de compromisuri ,sensibil ,atent la nevoile mele.Unul dintre acele persoane capabile cu adevarat sa se schimbe pentru ca o casnicie sa mearga.Acum evoluam amandoi in aceiasi directie.Si l-am intalnit si pe acela pe care l-am cunoscut intr-o alta viata.Desi nu a fost sa fie.Prima mea reactie cand l-am vazut a fost ,,nu imi place omul asta,, .Cea dea doua reactie a fost ,,alaturi de el ma simt acasa,,.Vocea ,felul cum pronunta cuvintele ,gesturile totul imi parea cunoscut de parca l-asi fi cunoscut de o viata.Dar reintalnirea asta ,a fost din nou doar pentru a invata ceva.Doar pentru a invata ,pentru ca drumurile noastre nu s-au intersectat pentru mult timp.Si ce e cel mai important ….asa cum ai spus in articol….,,dupa un timp ni se da o alta iubire ,o alta relatie ,daca avem noroc,, -eu am avut noroc.Am avut de invatat mult e adevarat ,dar in final mi sa dat iubirea potrivita.
Multumesc, Manuela!