Cum e mai bine să fii: monogam sau poligam?

„Orice ai alege, tot vei avea neplăceri” – a răspuns un înţelept pe care l-am întâlnit de curând. M-am tot gândit şi uite la ce concluzie am ajuns:

Relaţia de cuplu te scoate din comoditatea unei existenţe singulare, în care faci numai ce vrei tu. Când apare celălalt – sau când apar ceilalţi – nu mai trăieşti numai pentru tine. Automat, te raportezi la el (sau ea, sau la ei, sau la ele… cum doriţi). Alegerile lor îţi determină existenţa, oricât ai vrea să fii de independent.

Relaţia monogamă are avantajul de a-ţi da, mai ales la început, un sentiment substanţial de siguranţă, de stabilitate. Poţi să aprofundezi sentimentele, poţi să-l cunoşti pe celălalt atât de bine încât să nu te mai poată surprindă cu nimic. Şi aici intervin problemele. Dacă te afli într-o relaţia monogamă în care amândoi stagnaţi, inevitabil veţi ajunge să vă plictisiţi.

Relaţia se transformă, în cel mai bun caz, într-o foarte frumoasă prietenie. Ceea ce justifică denumirea de cuplu – adică interacţiunea sexuală – trece în plan secund. Cei doi nu mai simt nevoia să facă dragoste, pentru simplul motiv că atracţia este susţinută în mare măsură de factorul surpriză şi necunoscut. După ce petreci foarte multe zile şi nopţi în compania fiinţei iubite, după ce o vezi în toate ipostazele în care te-ai fi putut gândi, şi în multele altele neaşteptate, nu neapărat plăcute – şi care îţi sunt oricum familiare – nu prea mai are cu ce să-ţi trezească focul.

A, dacă are o preocupare care o ţine în priză, astfel încât să te facă mereu să nu ştii la ce să te aştepţi, dacă se dezvoltă necontenit – atunci da, se poate. Altfel, începe să te enerveze atât de tare că nu îndoaie cum vrei tu pasta de dinţi sau că nu pune ca lumea capacul de la closet, încât ultimul lucru pe care ai vrea să-l faceţi împreună este un amor ca la început.

Ştiu, nu-i chiar aşa, toată lumea îşi doreşte ca vâlvătaia şi focurile de artificii de la început să dureze veşnic, dar miile de pagini care s-au scris despre cum să reînviem magia sunt o dovadă în plus că pârjolul are un termen limită. În spirjinul acestor idei vin, bineînţeles, şi nenumărate studii despre hormoni, care atestă că relaţiile monogame se adâncesc în suflet, şi asta e cel mai important, nu-i aşa?

Dar ce să vezi, hormonii ceilalţi, ăia care alimentează vâlvătăi, nu se cuminţesc. Ei aşteaptă undeva în umbră, ştiind exact ce-şi doresc: să apară o altă persoană, care să întruchipeze idealurile cele mai râvnite, fără să le pese că mai este cineva care tocmai le-a terminat de întruchipat de curând. Şi uite aşa ajungem să vorbim despre…

Relaţii multiple. Simţim nevoia să avem mai mulţi iubiţi sau iubite în primul rând în funcţie de câtă energie avem la dispoziţie. Cu alte cuvinte, de cât de mult suntem în stare să dăruim. N-o să mă refer totuşi la amantlâcuri pe furiş, care apar pentru a compensa o lipsă din cuplul oficial. Acolo este clar: relaţia oficială e numai o faţadă, iar cea care este „pe rol” este, de fapt,  cea valabilă. Omul respectiv este un monogam ratat. Relaţii multiple înseamnă, cred eu, să le oferi mai multora în paralel (sau deodată, dacă te ţin curelele :D) iubirea ta, inclusiv în sfera sexuală.

Da, e mult mai greu. Ca şi cum ai jongla cu două sau mai multe biluţe în loc să te joci numai cu una. Ai nevoie de măiestrie, ai nevoie de antrenament. Altfel, cel puţin una dintre părţi se va simţi frustrată. Dar aşa cum oamenii se angajează în relaţii monogame fără să aibă garanţia reuşitei, la fel fac şi cu relaţiile multiple. N-ai cum să ştii că vei fi fericit de la început. Măcar poţi să speri că n-o să te plictiseşti chiar atât de tare. Dar vei avea de luptat cu prejudecăţi, cu posesivitatea înscrisă inerent în codul nostru genetic care nu s-a descoperit pe de-a-ntregul.

Şi chiar dacă te iubeşti cu mai mulţi, şi ai parte de pace şi prietenie din partea tuturor, tot nu ai garanţia că n-o să te plafonezi. Vei vrea mai mult şi mai mult. Şi vei ajunge inevitabil să te întrebi într-o bună zi: ce rost au toate aceste relaţii, care vin şi pleacă? Se prea poate să ajungi la concluzia că sunt nişte instrumente prin care tu te cunoşti pe tine însuţi, prin care tu îţi creşti individualitatea, de fapt.

Tot ceea ce dăruieşti altuia, ţie îţi dăruieşti în realitate. Sigur că nu pentru asta îi dăruieşti. Dar, mai ales dacă te aventurezi să joci pe mai multe planuri, vei constata că, pentru a putea să dăruieşti cu aceeaşi ardoare în toate părţile, ai nevoie să fii în primul rând într-o relaţie foarte strânsă cu tine însuţi. Vei fi ca şi cum ai merge pe sârmă, şi orice tendinţă de a te îndrepta mai mult către o singură direcţie, te dezechilibrează. Te trezeşti că eşti iarăşi monogam.

Monogamia te face să trăieşti cu teama de a nu pierde ceea ce ai, poligamia cu teama de a nu te pierde pe tine însuţi. Orice relaţie ar trebui să fie un mijloc pentru un scop mai înalt, pentru atingerea unui ideal împreună, niciodată un scop în sine. Dacă intri într-o relaţie (sau mai multe) pentru că acesta e scopul tău, acea relaţie va muri, mai devreme sau mai târziu. Ca dovadă, rata divorţurilor care creşte şi tot creşte, încât oamenii aleg din ce în ce mai mult să nu se mai căsătorească.

Asta nu-i va scuti să se despartă iar şi iar, căutând mereu ceva, neştiind ce. Ajungând mereu să sufere. Pentru că indiferent dacă joacă pe un singur plan sau pe mai multe, nu joacă pentru celălalt, ci pentru ei înşişi. Garanţia succesului în orice relaţie nu stă în calităţile şi înzestrările celuilalt, ci în capacitatea fiecăruia de a reuşi să fie cât mai mult el însuşi. Probabil că atunci când ajungem să ne dăm seama de asta nici nu mai contează dacă ne iubim cu un singur om sau cu mai mulţi.