Şi-a schimbat sexul şi a ajuns să ceară eutanasierea medicală

“Asistenţă letală” – se numeşte, în limbaj specializat, ceea ce face singurul criminal cu acte în regulă care există pe lumea asta. Oricât aş vrea să înţeleg şi să accept, nu pot să nu ajung la aceeaşi concluzie. Uite ce am citit pe stirileprotv.ro:

Un belgian in varsta de 44 de ani a fost eutanasiat, dupa ce medicul a apreciat ca suferintele sale fizice, rezultate in urma unei operatii de schimbare de sex esuate, au devenit “insuportabile”.

Nathan Verhelst a murit intr-un spital din Bruxelles, inconjurat de mai multi prieteni, la sfarsitul unei lungi proceduri in vederea obtinerii acordului lumii medicale intr-o tara, Belgia, unde eutanasia este legala din 2002.

“A murit impacat”, a declarat medicul care l-a asistat, Wim Distlemans, de la spitalul universitar flamand VUB.

Toate conditiile efectuarii eutanasiei au fost intrunite, pacientul reusind, “in acest caz, sa vorbeasca clar despre suferintele sale fizice insuportabile”, a precizat el pentru cotidianul Het Laaste Nieuws.

Nathan avea sexul feminin la nastere, intr-o familie de trei baieti, si purta prenumele Nancy. El a fost respins de parinti, care si-au dorit din nou un baiat, potrivit cotidianului, care l-a intervievat cu o zi inainte sa moara.

Visand inca din adolescenta sa devina barbat, Nathan a suferit succesiv trei operatii, in perioada 2009-iunie 2012, dar nu a ramas multumit.

“Am pregatit dulciuri pentru a sarbatori noua mea nastere, dar, prima data cand m-am vazut in oglinda, am avut o aversiune fata de noul meu corp”, a relatat Nathan.

Pentru a fi efectuata eutanasia, o “persoana trebuie sa prezinte o afectiune grava si incurabila care i-ar cauza suferinte (…) de ordin psihic sau fizic“, a explicat Jacqueline Herremans, membra a Comisiei nationale privind eutanasia.

Dezbaterea pe tema eutanasiei continua în Belgia, unde Parlamentul urmeaza sa examineze aplicarea acesteia pentru minori “capabili de discernamant” si pentru adulti care sufera de Alzheimer.

Marea majoritate a belgienilor sunt de acord cu noile modificari, potrivit unui sondaj aparut in Libre Belgique.

Bineînţeles că pot să apară un milion de aberaţii legate de eutanasierea medicală, pentru că, de regulă, o persoană groazic de bolnavă cu greu mai poate fi atât de lucidă încât să poată să ia o hotărâre care să-i implice propria viaţă. Iar dacă altcineva apropiat sau profesionist ia hotărârea, nu înseamnă că de fapt comite o crimă?

Din moment ce nu putem să aducem pe cineva înapoi la viaţă, cu ce drept, în universul ăsta, putem să i-o luăm? Cred că motivul pentru care imensa majoritate a oamenilor ezită când se pune problema eutanasierii “medicale” este acela că totuşi fiecare dintre noi sperăm şi credem în sinea noastră în miracole.

Ca să nu mai spun că o suferinţă, oricât de cumplită, i se dă unei fiinţe umane pentru a învăţa ceva din ea. Mă întreb oare cum se pune problema la modul divin: cel care cere eutanasierea este pedepsit ca un sinucigaş, cel care o execută, ca un criminal – sau cum?

Personal, în momentul ăsta mi se pare inacceptabilă această soluţie, la fel cum nu pot să înţeleg cum cineva poate să se sinucidă. Dar bineînţeles că nu pot să mă pun în pielea cuiva care suferă într-un asemenea hal, şi probabil că nici nu aş vrea…

Povestea belgiencei care a vrut să fie bărbat şi a sfârşit prin a-şi cere sfârşitul este cutremurătoare din încă un motiv. Schimbarea sexului este o aberaţie atât de evidentă încât nici nu ştiu de ce ar trebui să mai am nevoie să explic ceva. Ce penibil cârpaci devine chiar şi cel mai genial om de ştiinţă încercând să facă ceva care să concureze cu o creaţie naturală!

Niciodată un organ artificial nu va egala unul natural, ca dovadă că transplanturile de organe fac obiectul unui comerţ extrem de tensionat. Nouă, oamenilor, obişnuiţi cu o perpectivă materialistă asupra lumii, ne e greu să concepem că tot ce există la nivel vizibil este o expresie a unui “ceva” mai subtil. Cauzalitatea este exact invers decât o vedem noi: nu corpurile generează aure, ci aurele se concretizează în corpuri.

Dacă am pune problema aşa, am înţelege că sexul (ca şi toate celelalte caracteristici care ne definesc) este o expresie a unei realităţi de ordin superior, şi oricât am încerca să schimbăm ceva pornind doar de la nivelul fizic, nu vom reuşi. Ar trebui să acţionăm de la nivelul acelei realităţi superioare, dacă vrem să modificăm ceva cu adevărat. Dar bineînţeles că cine vede lucrurile aşa, înţelege şi absurdul unui astfel de demers în ceea ce priveşte schimbarea sexului.

Cum am ajuns atât de degeneraţi încât să facem orice numai să nu ne întoarcem atenţia către noi înşine şi să învăţăm să ne îndeplinim menirea?

Cum a ajuns această neferictă fiinţă – şi altele ca ea – să caute cea mai tristă “rezolvare” a problemei care o măcina? De ce, în loc să găsească soluţii de a se iubi şi înţelege aşa cum este, a ales varianta care i-a adus sfârşitul?

Există pe lume oameni care s-au născut cu handicapuri cumplite şi care totuşi au reuşit să fie fericiţi. Dacă Nancy suferea atât de mult (doar!) pentru că era femeie în loc de bărbat, Nick Vujicic ce să mai zică?!

Îmi pare rău că lumea în care trăim a ajuns atât de departe de sine, că se petrec atâtea nenorociri, că oamenii sunt atât de orbi şi de proşti. Aş vrea să pot să fac ceva, atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi, care au nevoie, să reuşim cu toţii să fim fericiţi, împliniţi, autentici. Să înţelegem cu adevărat de ce suntem aici şi care este, pentru fiecare, forma optimă.

Mi-o imaginez pe Nancy permiţându-şi să fie furioasă împotriva părinţilor care nu o acceptau aşa cum este, şi nu împotriva ei, făcându-le astfel jocul. O văd cum crede că are dreptul de a fi fericită şi cum caută modalităţi de a reuşi. O văd cum îşi părăseşte familia şi cum întâlneşte oameni care o încurajează şi cărora le dă motive pentru a o preţui şi chiar de a-i fi recunoscători.

O văd cum îşi construieşte o viaţă plină, cum se bucură de ea şi cum, la un moment dat, părinţii şi cei care au renegat-o la începuturi se umplu de respect şi îşi cer iertare. Cât de mult mi-ar fi plăcut ca povestea să se termine aşa.

Şi – pentru cei care sunt de părere că ştirile negative sunt mai interesante – eu chiar cred că ar fi făcut un super rating, şi ar fi adus în sufletele a milioane de oameni speranţă şi bucurie, în loc de tristeţe şi dezolare. Nu-i aşa?