„Eu vreau ca tu să…”

Asta-i o vorbă pe care am descoperit-o împreună cu prietenii mei din facultate (am facut Filosofia 😀 ) când discutam despre liberul arbitru. „Eu vreau ca tu să…” devine problematică mai ales atunci când răspunsul este: „Eu nu vreau ca să. Nici măcar de dragul tău. Iaca.”. Cât de liber poţi să fii într-o lume în care ceilalţi nu-ţi înţeleg manifestările şi nu răspund aşa cum tu ai dori? Să fii frustat pentru că ceilalţi nu vor să fie cum vrei tu sună copilăresc – şi este.  Până la urmă, singura libertate pe care poţi să te bazezi – pentru că tu o alegi, nu-i aşa? – rămâne aceea de a alege dacă să ai sau nu o reacţie la refuzul celorlalţi. Alegi sau nu să fii frustrat?

Alegi sau nu să fii frustrată pentru că iubitul nu ţi-a adus violete de Parma de Ziua Îndrăgostiţilor? – deşi ar fi putut să o facă, pentru că a primit indiciul într-un moment pe care tu l-ai considerat cheie. N-a făcut-o. Şi atunci, ce alegi? Sigur, poţi să-i spui ce te doare – ca să spulberi argumentul masculin cum că femeile ar vrea ca bărbaţii să le ghicească gândurile, iar ei nu sunt Mafalda, deci să-i mai lăsăm în pace. Dar violetele pe care ţi le-a adus pentru că tu i-ai spus nu vor fi niciodată la fel ca acelea cu care ar fi venit din proprie iniţiativă. La fel ca şi serenada, la fel ca orice. De-aia zic că sunt inutile toate reproşurile şi explicaţiile în legătură cu ce „eu aş vrea ca tu să…”. Dacă nu vin de la sine, atunci pot să nici nu vină.

Problema este alta. De ce ai crede tu că el ar ghici faza cu violetele? Şi de ce te afectează atât de tare? Dacă te-ai fi uitat bine de la început, ai fi observat, de exemplu, că nu e genul care ar face asta. Câţi dintre noi suntem dispuşi să ne uităm cu ochii clari la persoana de care tocmai ne îndrăgostim? „Chimia” despre care vorbeşte toată lumea, de multe ori n-are nimic de-a face cu „a gândi şi a simţi aceleaşi lucruri” şi „a avea acelaşi ideal”, ci mai degrabă cu hormonii. Aceia care ne fac, atunci când suntem îndrăgostiţi, să avem în creier aceeaşi configuraţie hormonală ca un om care a luat un drog puternic. Mai fii lucid dacă poţi. În acele momente, nu contează cum se comportă subiectul iubirii. Poate să facă ce vrea. Poate să-ţi dea cu măciuca-n cap şi tu să crezi că ţi s-a părut.

Atât de mult ne place „vraja”, încât am face orice ca să rămânem în ea. Ne proiectăm acolo toate dorinţele, toate nevoile, toate idealurile. Ne trezim – ca nişte părinţi obsedaţi – că am vrea ca iubitul sau iubita să fie aşa cum noi n-am reuşit să fim niciodată, să facă ceea ce noi n-am avut curajul să facem nicicând. Ne proiectăm pe noi înşine în El sau Ea. De-aia ni se pare normal ca el sau ea să ne ghicească gândurile. În măsura în care există similitudine, ne iese figura. Dar mai devreme sau mai târziu apar neconcordanţele – că trebuie şi noi să învăţăm ceva din toată povestea.

Începem să emitem pretenţii, pentru că deja suntem ataşaţi până peste cap şi ni se pare că ni se cuvin unele lucruri. Aceasta e faza în care constatăm uimiţi că vraja a dispărut. „Eu vreau ca tu să…” – şi suferim că el sau ea nu vrea. E mai greu să ne amintim chiar atunci cine suntem şi ce vrem, dar asta e singura cale, se pare. Şi singura şansă de a fi, în sfârşit, autentici. Să-l vedem pe celălalt aşa cum e în realitate şi să-l lăsăm să fie. Există atunci posibilitatea ca vraja să apară din nou – şi de data asta să fie adevărată.