Fragment de istorie cu Andrei Gheorghe. O bucată dintr-un interviu care nu a fost publicat nicăieri

Foto: Alex Gâlmeanu

Povestea se petrece în anul 2005, într-o dimineață în care eu îl vedeam pentru prima oară. Lucram la Unica, trebuia să vorbim despre dragoste și femei, iar el era nervos pe un subiect politic – de care eu atunci, la fel ca și acum, habar nu aveam. A trebuit să trec prin ceea ce vedeți mai jos, ca să ajung la ceea ce a intrat în revistă. Așa ne-am împrietenit – atât cât poți să consideri că ești de prieten, când lucrezi pentru revistă glossy, cu un asemenea om. Îmi răspundea la telefon la orice oră din zi și din noapte, era disponibil pentru un interviu ori de câte ori îl solicitam. Așa era, și cred că și voi o să vă bucurați să vă amintiți de el astfel: autentic și cald, vulcanic și fără perdea.

 

Te consideri știrist sau talk show man?

Nu, eu nu sunt jurnalist, jurnaliștii sunt o altă specie, sunt niște oameni specializați, sunt niște oameni care se supun rigorilor acestei meserii, le respectă, care au altă biserică. Ei sunt aproape o religie.

Atunci, ce ești?

Media personality. Atât.

Părerile tale contează – uite, vin oamenii să-ți ia interviu…

Nu știu dacă contează foarte mult. Dacă ele ar conta, ar schimba.

Ce faci cu puterea pe care o ai?

În primul rând, ești egal cu tine. Există foarte multe lucruri pe care vrei să le eviți, pentru că ele sunt demonetizate și mâncate de alții. Cum ar fi principiile. Cât de minunată este … “lasciate ogni speranza”. Cât de minunată. Ți-e așa de greu s-o mai spui într-un dialog pentru că fel de fel de cârnați au spus-o, s-a demonetizat. Sau, cum vrea cineva să pară înțelept, vezi un motto, din Nietzsche. Invariabil: “Ce nu te ucide, te face mai puternic”. În sine, ceea ce se spune acolo, rămâne în continuare strălucitor. Dar expresia asta, fiind utilizată la nesfârșit de fel de fel de indivizi care sunt antipatici, începi și tu să ai o reținere la adresa ei, la a o folosi. La fel cu principiile. Sunt principii, până la urmă. Sunt câteva lucruri pe care tu fie nu le faci, fie le faci. Obligatorii, de masă. Să nu minți – asta e și emisiunea, și showul, ce fac eu.

Dacă nu ai fi avut o voce publică, ce ai fi făcut?

Cred că tot timpul aș fi avut o voce publică, un fel de voce publică. Într-un grup de prieteni, într-un grup mai mic, mai mare… Care-i diferența că am o voce acum, care se poate auzi în România – România e un sat planetar. Și în lume nu sunt auzit.

Și totuși, tu nu vrei să fii la fel ca toți ceilalți.

Nu, nu vreau să fiu la fel ca toți. Mai am un alt principiu – nu vreau să fiu guru. Nu vreau fireworks. Nu vreau adepți, nu vreau oameni care să se închine la idoli. Nu vreau cenaclul Flacăra. E foarte simplu. E foarte simplu și ademenitor: vorbești la microfon și începi să vorbești tare. Răspicat, să predici. Și atunci apar credincioșii, zeloșii, fideii. Oaa, ce-a zis? Și tu nu trebuie să faci nimic altceva decât să le întreții vibrația asta.

Și dacă există oameni care au aceeași părere cu tine?

E ok ca oamenii care au aceeași părere cu mine să se identifice în părerile mele, nu e ok ca oamenii care au aceeași părere cu mine să creadă că, dacă noi avem păreri diferite, înseamnă că eu am dreptate. Nu înseamnă că sunt un titan al gândirii. Și nu e corect ca eu să transform frustrările mele în platformă de masă. Nu e corect ca eu să uititlizez gura mea pentru a seduce. Sunt tot felul de lucruri care îmi trec prin cap – dar nu încerc să fac partid.

Respingi oamenii în general? Parcă ești tot timpul împotrivă! De fapt, care-i faza?

Am mânii. Și-s mari. Da… Bâști un pic, ce te-ai enervat așa, din cauza asta, asta e o chestie de doi lei! Ce mare lucru a făcut Tăriceanu? Că nici n-a mințit, a zis “nu comentez” – ete, te-apucă și pe tine acuma… te-nfurii! Ești prost! înfurie-te pentru altceva! Știi? Asta-i vocea înțelepciunii. La asta eu încă n-am ajuns, pentru că eu, înțelepciunea asta n-o vreau. Sunt nenumărate voci ale înțelepciunii mediocre. Înțelepciunea mediocră îți spune: dar nu-i bine să generalizezi, știi? Medicii iau șpagă. Dar nu-i bine să generalizezi. Da’ mai lasă-mă-n pace, ce tot ne căcăm pe noi? Dacă nu le convine, de ce nu-și dau demisia, de ce stau în spital? Pentru că iau șpagă, de-aia! Și vine înțelepciune mediocră care spune: “domnu’ Gheorghe, da’ nu-i bine să generalizați!” Uite că generalizez! Asta-i înțelepciunea mediocră. Insidioasă, șmecheră, cu argumente, cu sofisme, cu… Și vezi cum astea devin limbaj public. Sau: “Dacă ești tu fără prihană, aruncă primul piatra”. Bravo, mă! Ați citit și voi Biblia o dată, și ați reținut-o toată! Și dacă stau bine să mă gândesc, nici n-ați citit-o toată, ați citit numai un citat. Da’ cine are dreptul să zică? Da’ ce, ești tu ăla?… Întrebări de-astea care sunt ca niște limacși care se pun pe tine, ca niște melci care te trag în spate în jos.

Cum ar trebui să fie lucrurile… ca să nu te enervezi?

Asta iar e o înțelepciune mediocră! Pentru că, ea-ți spune: “Dacă nu-ți convine, zi cum să fie”! Da’ n-am zis niciodată că eu știu cum trebuie să fie. Nu sunt un dătător de răspunsuri, eu sunt un punător de întrebări! De ce trebuie să ai soluția? Un domn e bolnav de cancer. Ai cancer? Nu. Dacă nu știi să-l faci bine, nu-i spune! Păi atunci înseamnă că numai chirurgii au voie să vorbească. Mie nu-mi place piesa asta, e de căcat! Da ce, ai făcut tu Conservatorul, știi tu jazz? Ia uite mă, excepțional, tu n-ai voie să vorbești despre fotbal, că n-ai făcut fotbal. N-ai voie să vorbești de muzică, pentru că nu știi partitura! N-ai voie să-l iubești pe Mahler, pentru că nu înțelegi complexitatea pasiunii! Aiurea!

Ți-am dat argumentul la așa numita înțelepciune mediocră… De ce cred că a nu avea soluția nu înseamnă că trebuie să te determine să taci. Și face parte tot din bagajul ăla de cuvinte, de formulări… “Nu generaliza”, ”nu dechide gura dacă nu ești curat”… “dacă nu ai soluția, de ce critici” – știi? Sunt multe sintagme de-astea în jurul nostru.

Te-ai prins, de fapt, cât de handicapante sunt chestiile astea, cât de opritoare… Tu, când ești la marginea unei clădiri, ce vrei să faci?

Depinde, de ce am ajuns acolo? Dacă sunt într-o zi nasoală, probabil că-mi vine să mă arunc! Dacă nu, probabil că o să mă întreb: ce caut eu aici?

E senzația aia de vertij… Te-așezi în fund, că nu mai poți. Am văzut un documantar senzațional! Despre irochezi – indieni, canadieni, care – așa spuneau cetățenii care făcuseră documentarul – că n-au frică de înălțime. Și dădeau și un motiv: fiziologic. E ceva stricat în scărița lui Eustache… n-au frică. Știi cum e când mergi pe o bucată lată, pe care mergi comod, are un metru. Și mergi ok. O ridici la un metru. E același drum, același mers… începe să facă așa… huuu! Și ridic-o la 10 metri, la o sută de metri. Mergi pe burtă deja!

Ce crezi că ai tu în plus față de oamenii pe care-i ataci?

Dă-mi un om pe care-l atac, o să-ți vorbesc, obiectiv. Uite, avem cazul ăsta cu Tăriceanu… E simplu: eu nu mint – iată ce am eu în plus!

Să mergem în meserie. Unu: Aprioric nu am nonrespect pentru tine. Și nu pornesc de la nonrespect. Doi: eu nu refuz nici un interviu. Eu am fost reporter. Am stat după căcănari care nu-mi dădeau interviuri și care se dădeau ocupați. Și știam că mint. Bășinoșii care se dau importanți. Și atunci am zis “asta nu e fair”. Și drept urmare știu că sună deuteronomic, ca o scrijelitură, da așa e! Îmi fac timp, îți spun când, la ora aia sunt aici, și minutele alea sunt pentru tine – nu pentru altceva. Pentru că așa e corect!

Așa erai și acum 20 de ani?

Sigur că te schimbi. Eram mai idiot! Eram mai idiot, mai intens, mai puternic… toate atributele pe care le are tinerețea, adoloscența.

Pe urmă, lumea nu devine mai coerentă. Lumea e confuză în continuare, nebună și atomică. Depinde cum te maturizezi, știi? Că de fapt, ce faci? Îți aduni mecanisme de traducere a lumii și de ordonare a ei. Ceea ce ziceam acum, în interviu, e tot un mecanism de ordonare a lumii. Și pe urmă începi să le reiterezi până când devin lege. Și atunci nu mai ești matur, atunci ești senil! Cred că e așa… ca un fir de păr, ca o muchie de cuțit.

Adevărata înțelepciune demonică e mediocritatea.

Aduni o sută de oameni la un loc – ei nu-și împărtășesc geniul, își împărtășesc mediocritatea! Numitorul comun de jos. Nu sus – sus sunt excepții. Omenii nu pot să se aducă la numitorul comun excepțional. Baza și-o împărtășesc. Și baza, în general, e viermuitoare.

Zi-mi un om pe care îl admiri…

Sunt foarte mulți oameni pe care îi admir. Fiecare specific, pentru lucruri anume. Sunt oameni de la care fur. Le-am și spus. Eu scriu în B24Fun. Și acuma lucrez cu Tudor Octavian, la “Am o știre pentru tine”. Și i-am zis lu ăl bătrân: ”ți-am citit pastilele, mi-a plăcut genul ălă de dantelă”… Nu scriu ca Tudor Octavian. Doamne ferește, nici n-aș vrea! Dar am luat niște lucruri de la el.

Pleșu – am copiat de la el un soi anumit de retorică, un soi anume de grație a cuvântului vorbit, de eleganță și coerență. Eu nu vorbesc ca Pleșu. Pleșu e mai calofil decât mine. Dar la mine propozițiile se încheie cu punct. Frazele la fel. Nu le las în suspensie, știi? Reguli de-astea. În general expunerea are un rost. Introducere, conținut, încheiere – ca la școală. De exemplu… vorbeai de oamenii pe care îi admiri. Oamenii pe care reușesc cel mai bine să îi admir, sunt oamenii pe care nu-i cunosc. Mai ales că le vezi calitatea, aia care îi ridică. De exemplu, la Pleșu este farmecul, charisma verbală. De exemplu Marius Ghinea. Ăsta-i tipul care a scos Flamingo și …Flanco. Este un model de manager român de succes. Un tip tânăr care nu e în găști, nu e în mizerabila asta de cârnățărie socio-politico-economico-fiscală ocultă. A făcut un bussines … Uite bă, ce tare e ăsta, frate… nu?

Tu cum erai când erai de vârsta lui?

 Eu am început să trăiesc după ’89. Pentru că înainte de ‘89 nu era trai. Era așa… o suspensie în lichidul amniotic. La vârsta lui Ghinea încercam să fiu liber. De-abia-mi practicam libertățile. Trăiam într-o țară în care nimic nu se putea.

Îți vine să intri în politică?

Ce om care vrea să schimbe lumea are dorința de a intra în politică? Că i se pare că acolo trebuie să se ducă instrumentul lui, să și-l finalizeze. Pe urmă – vorbeam de maturitate – pe urmă vine înțelepciune adultului… Să nu intri în politică în România, …..?

De ce se duc ziariștii La CNA? Pentru că au murit! Adică spune-mi mie un om de presă care e în CNA și are dreptul de a emite 15 minute pe o pagină? Nici unul dintre ei! Sunt looseri, sunt has beens, sunt foști. … într-o funcție politică administrativă, într-un culcuș, într-un bârlog.

Toți politicienii trebuie împușcați! Sunt niște jigodii care ne mint și ne fură. Toți! Pe toate palierele. Nu este nici un politician ok în România. Nici unul! Nici unul singur.

Oare de ce?

Pentru că n-au onoare? Pentru că sunt niște oameni lipsiți de inimă și de coloană vertebrală, și de credință, și n-au ochii luminoși… au cearcăne și priviri mărunte, de viezure… Hai să vorbim serios: cum discută un intelectual? Sau cum discută o pătură a societății: psd-ul sunt niște c….i, ceilalți sunt ”ai noștri”. Îi votăm pe ai noștri ca să-i bage la pârnaie pe PSD. Că, în esență, asta este marea politică românească. PSD-ul preia puterea, ăștia plâng și se văicăresc și așteaptă să vină ”ai noștri” ca să facă dreptate. Și atunci dreptatea e reprezentată fie de isteroizi ca tribuni – ”hu-hu-hu!” – … fie de Vlad Țepeș, fie de alte limbaje. Ajung la putere. Ceea ce e prost. În România nu există opoziție. Opoziția în România este întotdeauna la putere. Ei nu sunt dezlegați de doctrină, ei sunt legați de bani. De interese. De șpăgi, de relații. De funcții, de beneficii. Faptul că ești senator liberal într-o administrație și sub un guvern PSD, nu înseamnă că, dacă vine la tine un preten care are o afacere cu cherestea, tu nu poți să-l ajuți. Îl știi pe ministru, care îl știe pe fostul ministru, ai intrările în continuare – mai mici, mai grele, dar le ai. Și tot acolo ești, tot aia negociezi. Nu negociezi idealuri, nu lupți pentru dreptate. Îți servești relațiile. Iar cei câțiva care nu-și servesc relațiile, care nu sunt băgați în malaxorul crimei organizate – pentru că ăștia sunt adevărata crimă organizată a României – prin tăcerea lor, îi confirmă. Prin acceptul lor, îi confirmă.

Nu cumva, o astfel de poziție te obligă să acționezi într-un anumit fel? Dacă nu se poate altfel?

Se poate. Uite că se poate. Ai auzit vreodată o acuzație la adresa mea – și sunt în bussinesul ăsta de mult? Și-am făcut și mulți bani. Ai auzit vreodată la adresa mea că am jucat cu cineva, că am făcut cu cineva, că sunt băgat în ceva? Și sunt jurnaliști care… că jurnalismul e așa o mafie de jocuri, interese și șpăgi și acte telecomandate și dezmințite și așa mai departe.

Chestia cu drogurile…

Aia nu era o chestie de corupție. Era o chestie personală, mi-am asumat-o, nu m-am ascuns, n-am mințit. Eu vorbesc de participarea la beneficiile pe care ți le oferă viața publică. Și la dansul în hora lor. Nu, niciodată. Nici acuma. Sunt într-o tovărășie, din punct de vedere strict politic, public, discutabilă. Eu lucrez pentru mine. Spun ce vreau, cum vreau, unde vreau. Nu mă sună nimeni ca să-mi spună că ”i-ai tras-o în gură lui Tăriceanu pentru că ești pus de… care lucrează pentru ăla, care e în nu știu ce gașcă”. Părerea mea poate să coincidă cu părerea unor găști. Dar e a mea! Și o spun pentru că așa am chef.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *