Motivul real pentru care uneori o luăm razna și nu înțelegem de ce

Există, în viața fiecărui om, o persoană specială – sau mai multe – care au o abilitate anume de a apăsa pe un buton nevăzut, care declanșează o panoplie de emoții uimitoare. De cele mai multe ori, nedorite.

Aceleași cuvinte rostite de prietena mea M. sună complet diferit de felul în care le spune prietena mea C.. M. mă face să mă gândesc dacă are sau nu dreptate, C. mă enervează și mă face să mă simt atacată. Este ceva din tonul vocii, ceva din atitudinea cu care se raportează la mine, ceva emoțional și abscons, greu de stăpânit.

Vi s-a petrecut și vouă să vă treziți într-o criză de furie imposibil de controlat, doar pentru că ”o anumită persoană” a spus o anumită replică la un moment dat?

Sau să vă ridicați și să plecați fără explicații în mijlocul unei conversații, ca urmare a unei emoții insuportabile provocate de cineva important? Sau, pur și simplu, să refuzați să răspundeți la telefon?

Exemplele sunt nenumărate și sunt sigură că fiecare poate contribui cu povestea lui.

Suntem ființe pentru care emoțiile contează, chiar dacă nu le dăm prea multă atenție, poate pentru că nu le înțelegem. Psihologii spun că atmosfera emoțională din prima copilărie își pune amprenta asupra noastră pentru toată viața, determinându-ne modul în care relaționăm.

Dacă am avut niște părinți care au știut să ne iubească și să ne facă să ne simțim protejați, vom fi niște ființe pe care se poate conta, cu emoții sănătoase și fără drame inutile.

Din păcate, câte mame reușesc să rămână neatinse de furtuna hormonală în care se scaldă trupul lor de lăuză, câți tați se comportă cu maturitatea unui bărbat, și nu a unui băiețel care constată că ”mama” nu le mai acordă atenția lor exclusivă?

În realiate, puțini sunt părinții care își păstrează cumpătul în primele săptămâni de viață ale unui nou-născut, majoritatea sunt mult prea impactați de complexitatea miracolului pe care îl trăiesc. Ca urmare, bebelușul este ineluctabil afectat.

Poate că, în zilele noastre, părinții – și mai ales mamele – sunt mult mai preocupați de parenting decât pe vremea părinților noștri, care numai de cursuri speciale pentru crescut copii nu aveau timp și chef.

Ne putem aștepta ca oamenii generațiilor viitoare să fie mult mai conștienți de propriile emoții și mult mai armonioși, dar noi… încă ne luptăm.

O explicație neurologică

Cum se face că este atât de greu să facem față unor emoții, la un moment dat? Cum să facem să nu mai ajungem în situații în care să fim nevoiți să spunem: ”îmi pare rău că am reacționat așa”, ”aș vrea să mă pot controla în acele momente” și ”nu mă pot abține să nu…”?

Se știe că creierul uman funcționează prin cele două emisfere: cea dreaptă și cea stângă.

Emisfera dreaptă guvernează emoțiile, tot ceea ce are legătură cu perceperea frumosului, creativitatea, imaginația, sensul. Emisfera stângă se ocupă de tot ceea ce este logic și rațional, pune etichete, face comparații, creează conexiuni cauzale.

Și aici vine partea interesantă: se pare că, atunci când ne naștem, emisfera dreaptă este mult mai dezvoltată decât cea stângă, care abia se ițește.

Pe măsură ce ne desfășurăm viața și activitatea în lume, suntem nevoiți să ne dezvoltăm și emisfera stângă. Astfel, suntem învățați cuvinte, concepte, relații. Facem conexiuni cauzale, învățăm categorii, învățăm să vorbim – adică tot ce ține de creierul stâng. Emisfera dreaptă este din ce în ce mai lăsată la o parte. Ne jucăm din ce în ce mai puțin, mergem la școală, avem lecții, ne separăm din ce în ce mai mult de propriile emoții.

Ei bine, climatul emoțional din prima copilărie, acela care ne determină felul în care vom relaționa întreaga viață, se formează când emisfera stângă a creierului era încă rudimentară, iar cea dreaptă era ”la putere”. Noi nu știam atunci să vorbim. Nu știam să ne fixăm prin cuvinte clare tot ceea ce simțeam atunci. De aceea, cei mai mulți dintre noi nici nu ne amintim cum eram în acele vremuri.

Acolo își au sălașul emoțiile intense pe care ni le declanșează anumite persoane sau situații, și de aceea nu ni le putem explica. Aceste emoții sunt similare cu acelea pe care ni le provocau părinții și persoanele apropiate, în fața cărora nu prea aveam mijloace să reacționăm.

Țipetele și frustrarea unui bebeluș vor rămâne nerezolvate până la adânci bătrânețe dacă ființa în cauză nu se apucă, la maturitate, să înțeleagă ce l-a deranjat atunci. Noroc că există aceste persoane care ne declanșează aceiași stimuli din bebelușie, ca să ne putem rezolva problemele legate de lipsa de maturitate și experiență a părinților noștri…

Avem nevoie de parenting nu doar ca să ne creștem bine copiii, ci ca să ne creștem bine, în primul rând, pe noi.

2 thoughts on “Motivul real pentru care uneori o luăm razna și nu înțelegem de ce

  1. Poate fi adevarat…sau nu. Diavolul se ascunde in lucruri marunte, cum ar fi tonul. Asa ne spune o zicala cat se poate de adevarata. Nu conteaza doartemperamentul tau, ci si al prietenei care te0a valcat pe nervi. E ca si cum ai compara modul in care un lucru iti este spus de mama cu acelasi lucru spus de o soacra afurisita. Nu o cunosc pe prietena asta, poate ca e ipotetica, insa cam asa stau lucrurile si cu oamenii. Conteaza intentiile cu care ei se manifesta fata de tine, iar tu resimti aceste emotii. Niciodata nu vei simti repulsie fata de un om daca stii si simti ca ti-a spus ceva cu blandete si cu dragoste! Eu cred ca totul pleaca de la dragostea din sufletele noastre, daca exista sau nu, sau cat de multa si adanca. In functie de asta, ne manifestam fata de aropiati. Poate ca tie nici macar nu-ti place de prietena aia. Poate sunteti prietene invirtutea inertiei, ca va stiti din scoala primara… Sau poate te face sa te simti mica si neimportanta, te intimideaza fiindca ti se pare superioara etc. Pot fi nenumarate cazuri, insa nu cred ca are asa multa importanta legatura cu parintii.Mi se pare mai important sa incepem sa ne asumam ce simtim decat sa dam vina pe parinti toata viata si sa ramanem nematurizati…

    • Ai dreptate, nicio clipă nu m-am gândit să dau vina pe părinți. Este doar o teorie psihologică utilă pentru a ne înțelege tiparele emoționale. Poate că în primul moment simțim o revoltă, dar dacă chiar vrem să ne maturizăm, trecem dincolo, îi înțelegem pe părinți, îi iertăm și facem toate eforturile – care țin de noi, nu de altcineva – să devenim cea mai bună versiune a noastră înșine. Până la urmă nu e deloc întâmplător că avem exact acești părinți și nu alții… Și la fel de neîntâmplător este că ne apropiem de oameni care ne servesc aceeași schemă, doar-doar om înțelege 🙂

Lasă un răspuns