Când te-ai entuziasmat ultima oară? Atunci ai trăit cu adevărat

Viața nu e făcută din momentele în care respiri, ci din clipele în care îți ții respirația.

Parcă așa era, nu? Poate că în primii 20 de ani ai vieții nu te gândești la lucruri din astea. Nici până la 30. Dar după 35, încolo, începi să întrevezi că lucrurile bune nu vor dura la nesfârșit. Durata medie de viață a unui om pe pământ este de circa 75-80 de ani… cu generozitate. Cu alte cuvinte, cam te apropii de jumătatea vieții și începi să pui accent pe ceea ce contează cu adevărat.

Nu știu alții cum sunt, dar eu mi-am pus de la început problema dacă am o menire în această viață. Trebuie că am una, toată lumea are ceva de făcut pe pământ. Este acel lucru care îți umple sufletul, pe care îl faci și nu-ți dai seama că trece timpul. Este acel lucru pe care te încăpățânezi să-l faci, cu toate că cei apropiați îți tot repetă că e o nebunie, dar pe tine te face fericit și, mai ales, să te simți viu. Acel lucru care te face să simți că totul are un sens. Care te umple de entuziasm.

Dacă ar fi să ne luăm după etimologia cuvântului, entuziasmul este acea stare în care suntem îmbrățișați de zei. Și dacă zeii sunt simbolul unei ordini superioare, care face legătura cu sursa tuturor lucrurilor, atunci când îți împlinești menirea ești cel mai fericit pentru că îți faci treaba pentru care te-a trimis Dumnezeu pe pământ.

Dar unii fac din întreaga lor viață o artă. Gândiți-vă cu câtă bucurie întâmpină un copil orice lucru nou care îi apare în cale. Sau orice lucru vechi, dar pe care el îl vede ca și cum ar fi nou. Îmi amintesc ce miracol mi s-a părut când sora mea, în vârstă de circa șase lunișoare, a izbucnit pentru prima oară în râs cu hohote când am scuturat în fața ei o umbrelă plină de stropi de ploaie. Dacă n-am scuturat umbrela aia de sute de ori, numai ca s-o aud din nou râzând așa… și râdea cu aceeași surpriză, de fiecare dată.

Ce ne costă să ne bucurăm de fiecare clipă, în loc să ne stresăm că nu știu ce problemă ne macină ficații. Motive se găsesc la tot pasul, câtă vreme avem deasupra capului un cer. Citeam în ”Omul în căutarea sensului vieții”, a lui Viktor Frankl, despre cum se minunau oamenii aceia abrutizați, din lagăr, de miracolul simplu al unui apus de soare. Ei nu mai aveau nimic, nu mai sperau nimic. Moartea trăia sub același acoperiș cu ei, la modul cel mai concret. În starea de dezumanizare avansată în care erau, mai găseau resurse să rămână muți în fața spectacolului multicolor de deasupra capului.

Dragostea rămâne modelul perfect pentru o stare naturală de entuziasm. Când îți cântă inima doar pentru că știi că, acum patru ore, pe acest asfalt pe care calci tu acum, și-a pus pașii ființa iubită, acea ființă cu care abia aștepți să te îmbrățișezi în curând. Când îți stă inima de bucurie când îl recunoști într-o mare de oameni, undeva departe, decupat în mulțime. Când îți cresc aripi și ești în stare să faci lucruri despre care erai convins că nu te poți apropia cu două zile înainte de a o cunoaște pe acea ființă.

Dacă am înțelege cu adevărat măreția vieții din care facem parte, probabil că nu am mai merge, am dansa. Nu am vorbi, am cânta. N-am respira, am zbura. Sau poate sunt eu prea entuziasmată…

One thought on “Când te-ai entuziasmat ultima oară? Atunci ai trăit cu adevărat

Lasă un răspuns