De ce ne punem iubirile pe piedestal… după care tot noi suferim?

Cândva, m-aș fi înscris și eu în rândurile cercetătorilor care doresc să descifreze misterul iubirii. N-ai cum. E atât de măreț și de complex și de misterios că riști să livrezi victorios o linguriță din conținutul unui ocean care se zbate neîncetat. E prea mult, e prea greu. Și totuși… atât de minunat.

Unul dintre mistere: toate speranțele și idealurile, toată bucuria vieții noastre, din momentul în care iubim o ființă, se sprijină pe ea. Ea devine alfa și omega, totul începe și se termină cu ea. Oricât am vrea să ne raportăm la propriile interese, la fel ca înainte, nu mai putem. Nu putem să nu ținem cont că acea ființă există, ea ne reordonează toate prioritățile.

O punem pe piedestal.

O încercare de explicație: iubirea ne aruncă – din nou misterios, paradoxal – în noi înșine. Culmea, deși nu mai trăim doar pentru noi, suntem mai aproape de eu-l primordial ca niciodată. Ne amintim de toate visele și dorințele din copilărie, începem să credem că este cu putință să ni le îndeplinim. Dacă mai avem și șansa ca persoana iubită să nutrească aceleași idealuri, fericirea noastră nu mai are margini.

Deci revenim înapoi în noi. Când s-a mai petrecut vreodată așa ceva în viața noastră? În primii ani ai copilăriei, atunci când am început să mergem pe propriile noastre piciorușe, susținuți de grija și iubirea celor care ne înconjurau atunci. Zeii vieții noastre: mama, tata, bunica, mătușa, dădaca. Acele persoane care ne-au îngrijit atunci când ne-am făcut intrarea glorioasă în această lume.

Unii spun că nu există copilărie fericită – și probabil că nu sunt departe de realitate, pentru că a crește un bebeluș, de cele mai multe ori, nu este un lucru simplu. După nopți nedormite, după furtuni hormonale și schimbări corporale amețitoare, nicio mamă nu are cum să fie perfect armonioasă pentru a-i oferi bebelușului un mediu stabil emoțional, așa cum se scrie în manuale.

Întotdeauna există discuții, frecușuri, probleme relaționale care creează un climat în care copilul se dezvoltă și pe care îl consideră familiar. Pe acel climat îl va căuta întotdeauna, mai mult sau mai puțin conștient, în toate relațiile care vor urma în viața lui.

Cu cât mediul a fost mai coerent și stabil, cu atât copilul se dezvoltă ca un adult echilibrat emoțional. Cu cât a fost mai turbulent, cu atât mai multe probleme vom avea de rezolvat la vârsta adultă.

Și unde intervine regresul?

Părinții, cei care ne-au îngrijit în prima copilărie, erau zeii noștri supremi. În mod fantastic și uluitor, ei aveau soluții și răspunsuri la toate nevoile noastre. Ghiceau când ne era foame și frig. Știau, la nevoie, să citească povești, să lege șireturi și să înalțe zmeie. Știau răspunsul la orice întrebare. Și cum ne spuneau atâtea povești cu feți frumoși și super eroi, cum să nu ne crească speranța, undeva în adâncul sufletului, că așa ceva trebuie să existe undeva?

În momentul în care ne îndrăgostim, descoperim și unde există ei: în persoana iubită. De aceea noi ne așteptăm din partea ei să: aibă răspunsul la orice întrebare, să aibă soluții la orice problemă a noastră, să ghicească gânduri.

De aceea ne permitem să răspundem cu: ”nimic” la întrebarea: ”ce ai?”, de aceea proiectăm asupra lor toate neputințele noastre și ne așteptăm ca ei să le rezolve. De aceea îi urcăm pe piedestal și nu înțelegem de ce ei nu se transformă în super-eroi.

Pentru că de fapt iubirea ar trebui să fie pretextul, nu cauza. Nu iubim pentru că există acea persoană, ci există o persoană care, printr-un proces măreț, uluitor, misterios, ne catalizează iubirea. Care ne aruncă – da! – în noi înșine. Unde ar trebui să rămânem, dacă am putea să ne desprindem atunci de sub vraja sa.

Sau poate că nici nu trebuie să ne eliberăm de vrajă, poate că exact vraja aceea e ce trebuie ca să ne transforme pe noi în super-eroii vieții noastre.

Poate că ne e frică de miracol, prea repede revenim în eu-rile noastre meschine, prea repede începem să căutăm pe cineva pe care să dăm vina că n-am reușit. Și dacă tot l-am urcat pe piedestal, atunci de ce nu face totul în locul nostru?

Am redevenit sugari, vrem să ni se dea și să ni se facă, amețiți de beția iubirii, nu mai suntem responsabili pentru treburile noastre. Ne instalăm în iubiri ca în niște trenuri care ar trebui să ne ducă spre destinațiile vieții noastre… Numai că nu întotdeauna destinațiile corespund.

Ne trezim că ne aflăm în ”trenul greșit”, dar rămânem în el, pentru că ”nu îl putem lăsa” – din niște motive care nu mai au de a face cu niciun ideal. Și de fapt, ar trebui să ne dăm seama că iubirile nu sunt trenuri, sunt gări. Sau, poate, rampe de lansare…

Lasă un răspuns