3 reguli simple pentru cine s-a săturat să sufere inutil

Merg mult cu metroul. Câteodată stau și mă întreb dacă plătesc pentru călătorie sau pentru spectacolul vieții la care asist vrând-nevrând. Ieri, mi-a plăcut.

În fața mea, o tânără mamă cu o fetiță de-o șchioapă, se întorceau de la grădi. Amândouă mâncau cu poftă niște covrigi dintr-o pungă, în timp ce micuța povestea cum a fost. Nu avea mai mult de trei ani, dar maică-sa o trata cu un ton de parcă ar fi fost egale și cele mai bune prietene. Aia mică ronțăia alternativ din bucata de covrig, precum și din cartela de metrou, căreia nu vroia să-i dea drumul. A întrebat-o tipa o dată dacă vrea să i-o dea și când a văzut că dă din cap, n-a insistat.

Apoi, a întrebat-o dacă are nevoie de șervețel. A zis ”nu” – să fie sănătoasă. Nici urmă de cocoloșeli de cloșcă care știe ea mai bine. Și-au continuat povestea. Pitica vorbea împleticit dar cu convingere, gesticula larg și se vedea clar că se simte foarte bine în pielea ei. Îmi venea să mă ridic s-o iau în brațe pe maică-sa, s-o felicit și să-i mulțumesc. Era ca un artist care creează cântând. Lucra, aureolată de o lumină a bucuriei imposibil de descris cu care construiești un om. Mi-aș fi dorit să am o mamă ca ea.

Nu mă pot abține să nu mă gândesc la fostul meu prieten din liceu, care avea probleme cu autoritatea. Întotdeauna avusese o relație tensionată cu tatăl lui. Nu-i dădea voie să facă nimic, îl restricționa în orice direcție încerca să se dezvolte și, în general, îi strica tot cheful de viață – cu toate că, cu musafirii, se purta ok. Peste ani, când a avut și el propriul fiu, am avut ocazia să-l văd ”în acțiune” ca tată.

Săracul Ștefănel. Taică-său era bunicul reloaded. I-am explicat, l-am rugat, am încercat să-l înduplec – degeaba. Când ajungea în preajma lui fii-su nu se putea abține. Îl apuca morala, devenea extrem de important, începea să vorbească pe un ton dur, de parcă ăla micul era inamicul numărul unu. De unde, bietului puști îi tremura izmana. L-am compătimit eu, așa cum am făcut-o și cu taică-său, când eram amândoi în liceu dar, cine știe, peste câțiva ani, poate și el va face la fel cu Ștefănel junior.

Repetăm schemele de comportament ale părinților noștri și nici măcar nu ne dăm seama. Și, când înțelegem, facem tot la fel. Perpetuăm la nesfârșit răni ale sufletului care ne împiedică să fim noi înșine și suferim, în loc să ne bucurăm de viață. Credem că așa trebuie. Dar nu trebuie așa. Uite-o pe fata din metrou, cu puiul ei pe care îl face Om.

Ne-ar trebui școli în care să învățăm despre cine suntem, despre cum să ne vindecăm și să ne iubim pe noi înșine și între noi. Au dreptate copiii care s-au săturat de matematică și chimie. Nu zic, sunt bune și ele, dar când ne trezim singuri în fața vieții, media zece la teorie nu ne ajută prea mult.

Să fie lumea asta greșită din moși strămoși? Să fie momentul unei revoluții pe care o avem de făcut împreună? Cei care au reușit, cum au reușit până acum?

Respectând niște reguli simple:

Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Evident, pentru asta e necesar să-ți dai seama că ceva nu-ți place, nu să te uiți în altă parte și să nu te mai gândești. Adică să ai curajul de a privi în față o problemă. Pare natural, dar nu este. Câți dintre noi preferăm să ne uităm la seriale/știri/orice ne place, în loc să plângem în batistă că nu ne convine ceva. Și să mai trecem și la fapte să rezolvăm problema. Trăim într-o societate obsedată de pilule vindecătoare, pentru orice zgârietură, cât de mică, inventăm un plasture imediat. Să nu suferim, nici măcar o secunduță. Fugim de durere… și ea după noi. Nu merge așa. Unele răni se vindecă de la sine, dar cele adânci au nevoie de tratament. Dacă vrem să nu ne trezim cu puroi, ideal ar fi să ne curățăm rănile, eventual sub lupă, cu lumina mare aprinsă. Rănile sufletului.

Vrei respect, respectă. Vrei iubire, iubește. Nu contează că cel din fața ta e șeful, băiatul care îți ia gunoiul sau un țânc de doi ani. Toți vor să fie apreciați și importanți. Toți au nevoie de atenție și prețuire. Toți vor să-i asculți când vorbesc. Unii și-o iau în cap dacă te porți prea frumos. E problema lor, tu ți-ai făcut partea ta. Nu i-ai apreciat pentru ceea ce nu au, ci pentru ceea ce merită cu adevărat. Imposibil să nu existe ceva pentru care oricine este vrednic de admirație și capabil să ne ofere o lecție. Să nu uităm că am venit aici să învățăm, nu să ne dăm ochii peste cap că știm totul.

Vezi-ți de treaba ta. Îmi vine în minte titlul unei povești ”nemuritoare” pe care am citit-o în copilărie: ”Omul să-și țină gura și boul, coarnele”. Nu trebuie să convingem pe nimeni de nimic. Nu trebuie să fim la fel ca alții pentru a ne simți la fel de realizați cum ni se pare că sunt ei. Esența mediocrității este să te compari cu ceilalți. Dar, cu tine însuți trebuie să te compari, dacă vrei să evoluezi. Ca atunci când eram mici și ne măsuram la tocul ușii. În fiecare an, cu semnul de anul trecut – semnul nostru, nu al altcuiva. Suntem mai buni decât eram acum un an?