Iubire vs. gelozie. Deși cu greu le putem separa

Gelozia este presentimentul unei afinități elective străine”. Goethe

Eu aș zice că e presentimentul unei afinități elective străine pe care nu poți s-o suporți. Îndrăgostitul nu poate să conceapă că ar mai exista și alte făpturi sub soare care ar putea să-l facă pe obiectul intoxicației lor amoroase să întoarcă măcar ochii către ele, darămite și altceva.

Deja am spus tot. Când ești gelos, îl consideri pe cel de care erai îndrăgostit un ”ceva” care îți aparține. Iar dorința de a-l poseda e o frenezie care te împinge către acte necugetate cum ar fi: să-i scormonești prin mailuri și prin telefon după dovezi că te înșală. Și, dacă te înșală, ce poți să mai faci? Să te iubească cu forța tot nu ar putea. Și nici nu ai vrea.

Toată lumea știe că acolo unde este iubire nu încape gelozie – și invers. Dar câți dintre noi se pot lăuda că nu au fost atinși de colții ei veninoși măcar o dată?

Și, mai dureros: câți dintre noi suntem dispuși să recunoaștem cinstiți când ne mușcă? Personal, mi-a luat ani să înțeleg că acea explozie emoțională care mă tortura și care mie mi se părea că îmi dă dreptul să vociferez era exact gelozie, nimic altceva.

Și, cum apare gelozia?

Îndrăgostitul, caracterizat de o configurație hormonală similară cu a unui om drogat, vrea ca lumea celuilalt să înceapă și să se termine cu el – cum de altfel simte și el, la rândul lui. Vrea reciprocitate. Este atât de cufundat în aburii iubirii, îi place atât de mult ceea ce găsește acolo, încât ar vrea să nu se termine niciodată.

Dacă omenirea ar fi o specie capabilă de iubire sănătoasă, nici măcar nu am vorbi despre asemenea lucruri. Dar multitudinea de cazuri care se îndreaptă mereu către același deznodământ ne îndeamnă să tragem concluzia că gelozia face parte din tabloul aproape oricărei iubiri.

După ce ne scufundăm în beatitudine așa cum nu am mai întâlnit, facem următoarea confuzie: credem că sursa acestui extaz nemaivăzut este chiar ființa iubită. Nu Universul, nu providența divină, nu propriile calități care dormeau în noi până atunci – nicio asemenea idee nu ne vine atunci.

Mintea obișnuită nu e capabilă să cuprindă un asemenea mister, ca urmare, cuprinde și ea ce poate: pe iubitul sau iubita însăși. Îi face ”gard” de jur împrejur, îi pune eticheta: ”al meu”/”a mea”. Îi pune și același nume dacă o ia de nevastă. Și gata. Din acel moment, începe un tango periculos pe lângă marginile gardului.

Unora le place să stea acolo. Unii oameni au așteptat o viață întreagă să vină cineva să le pună gard. Acum, totul e clar și simplu, nici nu mă interesează ce e dincolo de gard. Și atunci, ce problemă are toată lumea cu gelozia?

Dacă oamenii ar fi bine crescuți…

Purtăm fiecare în suflet diverse răni, avem de învățat tot felul de lecții. Vorbeam zilele trecute cu niște băieți răi adolescenți, candidați pentru scăderea notei la purtare, în preajma cărora nu multă lume are curajul să comenteze în răspăr. Câtă nevoie de atenție aveau, de fapt. Cât de avizi erau să li se dea și lor, o dată, dreptate.

Dincolo de măștile perfecte pe care le purtăm zilnic, sunt găuri emoționale care cine știe de câtă vreme așteaptă să fie umplute. Dacă în copilărie am fost respinși sau trădați, dacă am fost abandonați sau neînțeleși, în momentul în care ne îndrăgostim vom activa, prin energia imensă a întâlnirii, absolut tot ceea ce se găsește în noi. Inclusiv toate rănile, care atunci vor ”străluci” în goliciunea lor hâdă.

Grația iubirii ne liniștește pentru o clipă, după care nu rezistăm tentației de a arunca asupra celuilalt toată vina pentru durerile noastre. Și, mai ales, vina de a lua de la noi darul cel minunat și de a-l da altuia.

Într-un fel, e firesc să suferi când nu ți se mai acordă iubirea pe care obișnuiai s-o primești. E dureros să ți se taie izvorul divin. Mai ales când ești convins că el vine de la ”acea persoană”.

Cum să te vindeci de așa ceva? Dacă nu îți formezi cumva obiceiul de a accesa acel izvor direct de la sursă, n-ai nicio șansă. Cazi mereu și mereu la același examen.

Iubirea instinctivă și inconștientă ne poartă pe valurile ei fără nicio țintă, fără niciun liman. Ca și cum am sta pe un țărm așteptând să vină un val, în loc să ne aruncăm noi singuri în ocean, înotând viguros într-o abundență de valuri.

Cică, dacă vrei să fii iubit trebuie să iubești mai întâi. Dar cum să iubești? Așa, la comandă? Habar n-avem ce e iubirea până când nu ne pârjolește atunci când vrea ea. Cum s-o chemăm? Vedeți cât de neputincioși suntem?

Văd cel puțin două căi de ”scăpare”: ori îi întoarcem spatele și ne dezvoltăm miliarde de alte aptitudini, considerând că iubirea este pentru cei mici și lipsiți de experiență, bieți pigmei pe care îi mătură rafalele ei, ori ne asumăm dimensiunea noastră umilă și îngenunchem în fața ei, implorând-o să vină la noi, perfect conștienți de pârjolul care va urma. Fără gelozie.

2 thoughts on “Iubire vs. gelozie. Deși cu greu le putem separa

Lasă un răspuns