Semănăm atât de mult între noi… cum putem să fim unici?

Dacă și pentru vedete se pot găsi atâtea sosii – tot la fel de vedete! – cine știe câte dubluri om avea și noi, oamenii de rând. Și nu doar la nivel fizic, ci și emoțional și mental. Sunt tipologii care se repetă. Suntem unici doar în alegerile pe care le facem în situații care se repetă și ele. Să facem cele mai bune alegeri, zic 🙂

Bunica mea avea o farmacie mică, într-un sat de la granița cu Moldova (Basarabia, pe atunci). Nu era o partidă bună pentru bunicul, tânăr descendent al unei familii care deținea nu știu câte crame prin București. Așa că părinții lui l-au renegat din momentul în care a hotărât totuși să se însoare cu ea. Mama își amintește de o singură vizită a bunicii ei dinspre tată – străbunica mea – o cucoană înaltă de doi metri (se prea poate să nu fi fost atât de mare, dar așa i se părea mamei, pe atunci în vârstă de circa cinci ani), care mergea cu capul sus și mâinile la spate, criticând în dreapta și-n stânga. Toată lumea tremura de frica ei. Purta șapte rochii una peste alta, în fiecare zi mai scotea câte una. O fi poveste, dar mama pare convinsă.

Nu știu dacă tataia a regretat vreodată că a rămas cu mamaia, în loc să moștenească cramele din București. Cert e că a rămas lângă ea, iar eu am avut parte de o copilărie idilică în același sat, cu niște bunici care nu prea vorbeau între ei, dar cu siguranță amândoi ne iubeau frenetic pe mine și pe sora mea.

Ne dorim aceleași lucruri, oriunde și oricând ne uităm în istorie. Cu toții vrem să iubim și să fim iubiți. Cu toții ne dorim case și joburi în care să simțim că ne îndeplinim menirea. Pe toți ne apucă creația, din când în când. Și toți – de oricând și de pretutindeni – ne dorim să fim fericiți.

Contează mai puțin dacă mesajul de iubire e trimis printr-un curier care a străbătut deșertul în goana calului sau prin viber, direct în America. Scopul e același iar trăirile se desfășoară în același spectru. Aceeași dorință disperată de a ne contopi cu celălalt, aceeași beție năvalnică de a fi cu el/ea, aceeași nevoie aprigă de a-l devora, până la urmă.

Semănăm atât de mult între noi, de multe ori chiar și înfățișarea ni se confundă. Avem aceleași dorințe și nevoi de atâtea milenii și totuși… Încă nu ne-am învățat lecțiile. Ajungem mereu în același punct. Dragostea se transformă în posesiune. Dorința de a ne dezvolta devine sete de putere, averea se transformă în lăcomie. Ce-i cu noi? Ce fel de specie suntem?

Avem mijloace tehnice din ce în ce mai performante, dar tot nu știm ce să facem cu viețile noastre. Tot ajungem la excese, tot ajungem să fim nefericiți. Ce să facem noi?

Cred că ne-ar ajuta, în primul rând, să ne dăm seama că suntem în această situație. Să realizăm, fiecare din noi, că suntem chiar atât de unici cum se pare.

De fapt, unicitatea noastră constă în modul în care alegem să creștem, să fim într-adevăr creativi, nu în felul în care vrem să fim ”mai cu moț”.

Să înțelegem cât de limitate sunt, în realitate, cunoștințele pe care le avem despre noi, oricât de multe manuale despre asta s-ar fi creat între timp. Câtă vreme încă avem nevoie să ne ucidem între noi, încă nu sunt destule.

Să ne dăm seama de vastitatea peisajului, să acceptăm să ieșim din tipare cu adevărat. Lumea e mult mai bogată decât  o percepem noi. Lucrurile au o însemnătate mult mai complexă decât pare. Conexiunile se fac la nivele mult mai subtile decât se vede cu ochiul liber. Trăim într-o rețea de sensuri care ne aduce, pe fiecare dintre noi, exact unde trebuie, în momentul în care trebuie. Nimic nu e întâmplător – și asta e departe de a fi doar un clișeu.

A încerca să înțelegi cine ești cu adevărat și ce ai de făcut aici și acum ar trebui să fie o datorie, nu o opțiune. Căutăm distracții pentru a ne ”omorî timpul”, după care ne dăm seama, în anii bătrâneții, că nu am trăit destul. ”Dacă aș avea corpul de atunci cu mintea de acum” – am auzit sute de persoane în vârstă plângându-se. Dacă ar avea, ce? Ar face alte alegeri sau mai doresc încă câțiva ani în care să ”omoare timpul”?

Cum suntem siguri că am trăit din plin și am făcut ce trebuia? Atunci când ne privim în urmă viața, ne uităm fără regrete, cu inima plină și cu un zâmbet de drag când ne reamintim. Fără dorințe și nevoi, căci ele vor fi fost deja suficient împlinite.

Îmi amintesc o plimbare în Cișmigiu, când eram prin liceu. Cum umblam eu tânără și aiurită, deodată m-a oprit un nene în vârstă care ținea morțiș să-mi spună chestii despre mine. Eram naivă, ușor de dus cu zăhărelul, cu toate astea omul nu vorba prostii. Îmi spunea lucruri pe care nu avea cum să le știe, iar eu am făcut ochii mari și l-am întrebat dacă e clarvăzător sau ceva. Mi-a spus că nu e nimic paranormal, este o știință – fiziognomia – despre care puțini mai țin seama în zilele noastre. Pe scurt: te uiți la trăsăturile unui om și știi dintr-o dată foarte multe despre el. Forma feței, trăsăturile, micile expresii. Sunt tipologii care se repetă, chiar dacă suntem unici, suntem și năucitor de asemănători. Trec veacurile, ne seceră generații și noi, tot la fel suntem.

Realitatea este cu totul altceva decât pare. Și, când ne gândim la toate acestea, nimic din ceea ce ne frământă micile existențe, parcă nu mai are aceeași însemnătate. Ne cernem de problemele închipuite și începem să le rezolvăm pe cele care chiar merită.

Lasă un răspuns