Eşti cumva prizonierul aşteptărilor celorlalţi şi nu-ţi dai seama? E timpul să…

The-5-year-old-you

Cea mai profundă formă de disperare este să alegi să fii altcineva decât tu însuţi.
S. Kierkegaard

Cine suntem cu adevărat? Ce putem face ca să fim fericiţi? Suntem mai departe de noi înşine decât oricând, în istorie. Ştim, în mod paradoxal, mai multe despre toţi ceilalţi decât despre noi înşine.

Ne este foarte uşor să ne dăm seama de ce ar avea nevoie alţii, ce ar trebui să facă, putem să le dăm cele mai bune sfaturi. Când vine vorba de noi, însă… lucrurile se complică.

De parcă am fi înconjuraţi de un câmp ciudat care ne îndepărtează. Cu fiecare încercare de a ne găsi liniştea, sfârşim prin a ne refugia undeva în afară, tânjind după acea împlinire a sufletului care să ne facă să simţim că totul are un sens.

Unii caută experienţe intense, adrenalină, sporturi extreme, riscându-şi viaţa şi integritatea corpului pentru o clipă de extaz. Alţii, se abandonează în substanţe cu puteri ameţitoare, cu imens potenţial de uitare.

Toţi fugim de ceva şi alergăm către altceva. Gonim în neştire, ne agităm disperaţi după un reper sigur. Cum putem găsi măcar o fărâmă de certitudine?

Ne bucurăm astăzi, pentru ca mâine să ne zvârcolim de durere. Încercăm să ne găsim locul printre oameni şi nu putem decât să ne pierdem încă o dată, sub tirania aşteptărilor lor. Pare a fi cel mai sigur.

Şi totuşi, unde este limanul?

Cândva, atunci când eram copii încă, ne-am dorit să facem ceva, să fim îmtr-un fel. Anii aceia, care acum par lipsiţi de importanţă, ascund secretul mântuirii noastre.

Fiecare om este complet unic, absolut diferit faţă de toţi ceilalţi cu care pare că seamănă, totuşi. Fiecare fiinţă umană are o menire, are un drum de parcurs. Este drumul lui unic prin care ajunge să afle cine este.

Lumea şi viaţa este un joc – jocul descoperirii acestui secret. Când eram mici, încă mai credeam în el, încă îl mai jucam. Habar n-aveam cât este de important.

Pe drum, toţi ceilalţi parcă s-au vorbit să ne îndepărteze de Cale. Face parte din regulile jocului. Pentru unii, Calea pare aşternută la picioare precum un covor roşu, de pe marginea căruia alţii aplaudă şi scandează urale. Prea puţini.

Majoritatea ne trezim în mijlocul unui deşert tăcut, pe care îl umplem cu tot ce întâlnim în cale, de frica de a nu rămâne singuri cu noi.

Şi totuşi, exact asta trebuie să facem ca să ieşim din mrejele acestui gigantic „mistery room”. Cine suntem? Unde avem de ajuns?

Primul indiciu: să ne întrebăm copilăria, când eram încă aproape de sufletul nostru. Cine doream să fim? Sincer: am făcut ce ne doream? Este ceea ce ne obligă circumstanţele în care suntem acum?

Dacă încă ne bântuie întrebarea, dacă încă nu simţim că am ajuns la liman, să îndrăznim să facem măcar un pas în fiecare zi, pe calea noastră uitată.

Mai mult decât ceea ce am pierdut deja până acum, nu mai avem ce să pierdem…

Lasă un răspuns