Mai bine un lucru dus la bun sfârșit decât unul perfect… care nu există

FinishLine

”Done is better than perfect” – spune Elizabeth Gilbert în Lecții de magie. Câteodată limba engleză e mai fâșneață decât româna, cel puțin când vrei să spui în cât mai puține cuvinte un mesaj îmbietor.

Am un prieten genial. Încă din facultate se făcea liniște când vorbea el. Circuitele minții lui galopează cu niște viteze care ne scapă – nouă, muritorilor de rând. Are capacitatea de a observa instant detalii care – din nou – pe noi ne năucesc și are o memorie enervant de fidelă, apropo de cele mai complicate lucruri.

Are un singur defect. Mare. Orice lucru trebuie să fie perfect, dacă vrea să nu fie desființat de critica lui nemiloasă. Ai putea să spui: și, care-i problema? Problema e când trebuie să facă și pentru el ceva, orice, cât de mic.

Nici măcar mâncarea – dacă ar fi după el – nu este demnă de a fi pusă în fapt, neputând să se califice în fața juriului din capul lui, care nu doarme niciodată. Drept pentru care se hrănește îndeosebi cu biscuiți cu gem.

De luni de zile se chinuie să-și facă un site pentru el. E strălucitor când lucrează pentru alții, dar incapabil să vină cu o formă finală care să-l reprezinte pe net.

Elizabeth Gilbert, autoarea celebrului ”Mănâncă, roagă-te, iubește”, povestește despre legământul cu Dumnezeu pe care l-a făcut în tinerețea ei, când și-a dat seama că vrea să fie scriitoare. Cu naivitatea aferentă vârstei, a promis că va scrie – pentru că asta îi aduce sufletului ei cea mai mare bucurie – nu că va fi un geniu. Și s-a ținut de cuvânt, spre bucuria noastră, a tuturor.

A duce un lucru la bun sfârșit are mai multă valoare decât a nu-l concretiza niciodată, de teamă că nu e suficient de bun.

Sau, cum spune o carte sfântă: ”Acțiunea este superioară non-acțiunii”. O altă vorbă de duh care circulă slobodă pe net adaugă: ”Orice călătorie începe cu primul pas”. Nu are cum să fie un pas de maestru.

Nu știu alții cum sunt, dar eu citesc cu mare plăcere cărțile lui Liz. Poate că prima nu i-a ieșit așa cum ar fi vrut, dar fiecare pagină a adus-o mai aproape de ceea ce a devenit astăzi: una dintre cele mai citite autoare, cu mai multe best-seller-uri la activ și mii de oameni care tânjesc să o asculte cu fiecare ocazie când spune un discurs.

Nu ne trezim genii peste noapte. Dar, cu fiecare efort pe care îl facem zi de zi, avem șanse să devenim. Mă tem că perfecționismul exagerat ascunde o mare frică: frica de a nu fi criticat de ceilalți. Și nu cred că mai e nevoie să explic ce se ascunde în spatele unei asemenea frici.

Câtă vreme nu putem accepta că nu suntem perfecți, și suntem criticabili, avem un punct slab: propria importanță de sine. Orgoliul. Cu toată dragostea pentru prietenul meu – nemilos față de neputințele altora – câtă vreme ei au curajul să se expună, lucrând la propria lor devenire, sunt superiori față de cei care croncăne de pe margine, dar nu au concretizat niciodată nimic.

Oamenii evoluează treptat, iar cei care își găsesc bucuria pe cale reușesc să fie fericiți, chiar dacă încă nu au atins desăvârșirea finală.

Și, poate chiar umilința de a fi văzuți când încă bâjbâie în întuneric arată că, de fapt, pentru ei, e mai important lucrul pe care îl fac decât felul în care se uită lumea la ei.

Așadar, să avem curajul de a ne pune în fapte visele, chiar dacă vom fi întâmpinați cu reproșuri și batjocură. Îmi vine acum în minte cazul unui alt coleg de facultate căruia, la un moment dat, i s-a năzărit că trebuie să-și dezvolte simțul umorului.

Ne aborda pe rând, să ne spună bancurile lui răsuflate. Când îl vedeam că se apropie, dădeam toți ochii peste cap. El părea că nu observă și persevera. Până într-o zi, când l-am reîntâlnit într-o conjunctură incredibilă: câștiga un concurs de umor, cu cele mai savuroase bancuri. Astăzi, oamenii stau la coadă să-l asculte vorbind, iar ironiile lui sunt de o finețe și de o eleganță încât râzi înclinându-te, cu pălăria până la pământ.

Done is better than perfect. Să trăiască englezii cu limba lor fâșneață – că mare dreptate au avut 🙂

 

Lasă un răspuns