Până când o să-i cocoloșim pe bărbați?

funny-couple-girl-dragging-boy-in-carrier

E plin netul de sfaturi despre cum să le facem pe plac. Şi de femei disperate să nu-i piardă. Şi mă întreb de ce. Va zic doar catvea cazuri, sunt sigură că ştiţi si voi mii.

El o părăseşte pe ea gravidă în luna a patra, din cauză că a mai lăsat gravidă şi pe altcineva. Ce contează că erau căsătoriţi şi mai aveau încă un copil. Omul şi-a urmat „inima” şi a plecat. Şi ce credeţi că a făcut biata părăsită în primele nu mai ştiu câte luni de la şocantul incident? A plâns şi a sperat că el se va întoarce, că totul va fi bine, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Altă poveste: el căsătorit cu ea, dar iubeşte pe ascuns pe altcineva. Rămâne cu nevasta din compasiune şi grijă, rămâne şi cu amanta, din pasiune şi dragoste. Află nevasta. Tragedie mare, scandal. Nevasta îşi cere drepturile, amanta vrea să fie „al ei”. El o alege pe amantă, iar nevasta suferă şi încă speră că totuşi îşi va „salva căsnicia”.

Şi încă una. Ea tânără, nevinovată, se îndrăgosteşte de irezistibilul ”el”, care o face să se simtă, pentru prima dată, femeie. Până când află că, de fapt, el se află într-o „relaţie serioasă” de mulţi ani, cu altcineva. Ce se face ea, credea că şi-a întâlnit sufletul pereche şi acum nu mai poatre trăi fără el. Ar vrea că cealaltă doamnă să nu existe, iar povestea ei cu fluturi şi inimioare roz să continue fără opreliști.

Ce au în comun aceste poveşti, şi toate celelalte ca ele? Să va dau un indiciu: toate „păgubitele” de mai sus refuză să vadă realitatea, toate ar fi în stare să înţeleagă orice altceva decât faptul că bărbaţii respectivi le-au minţit şi le-au desconsiderat.

De ce toate vor să-i ierte, de ce niciuna nu se supără şi pleacă, de ce toate plâng şi suspină, ca şi când ar fi vina lor, ca şi când a fi împreună cu un bărbat ar fi supremul premiu pe care poate să ţi-l dea viaţa?

Am fost educate să vedem în bărbat scopul suprem al existenţei şi sunt foarte puţine femei care îşi păstrează demnitatea de om atunci când se află într-o relaţie.

Ne dăruim cu toată fiinţa, ne abandonăm din toate puterile, ne jertfim pe noi înşine şi de multe ori ne pierdem de noi.

Nu mai ştim cine suntem, nu mai avem niciun ideal, nu mai vrem nimic altceva decât să rămânem cu orice preţ în relaţia care ne-a anihilat.

Doamnelor, există şi bărbaţi care merită cu adevărat. Bărbaţi lângă care te simţi onorată să fii şi să creşti. Bărbaţi care ştiu să aprecieze respectul şi care respectă, la rândul lor. Bărbaţi care iubesc.

Ştiu sigur că, atunci când e femeia e pregătită, bărbatul ideal apare. N-o spun aşa pentru că cred că bărbatul se află pe un piedestal iar femeia la picioarele lui, o spun aşa pentru că vorbesc din punctul de vedere al femeii.

Bărbatul ideal nu trebuie căutat cu lumânarea. Bărbatul ideal se iveşte exact atunci când este nevoie de el. Câtă vreme nu a apărut, înseamnă că încă nu a venit momentul.

Câtă vreme în locul lui este cineva care îţi mănâncă ficaţii, înseamnă că nu ai învăţat încă o lecţie preţioasă: aceea că eşti atât de valoroasă încât poţi să nu tolerezi chiar orice.

Lecţia de a spune NU în faţă suferinţei şi a nedreptăţii. De a nu mai alerga după himere. Lecţia de a ierta de la distanţă.

Până când o să-i cocoloşim? Câtă vreme ne ştiu slăbiciunea, ne vor pune în situaţia de a-i ierta, mereu şi mereu.

Dacă noi am fi mai ferme, din două una: ori nu i-ar ţine curelele şi ar pleca (să le mai mănânce ficaţii şi la altele), ori ar începe să devină versiuni mai bune ale lor.

N-ar fi acesta un scop mai nobil pentru noi, decât să ne străduim din răsputeri să-i păstrăm lângă noi, chiar şi când ne distrug încet, mai ales atunci?

One thought on “Până când o să-i cocoloșim pe bărbați?

  1. Articolul surprinde ipostaze reale si interesante, dar poate o nuanta mai bine aleasa ar fi „barbatul potrivit” in loc de „barbatul ideal”. Ideile prind astfel un interval mai accentuat de realism atunci cind spunem „barbatul potrivit” sau „femeia potrivita”.

Lasă un răspuns