Ești timid – și te tratezi?

Cu ani în urmă, un băiat făcuse o pasiune pentru mine. Când ne întâlneam – din întâmplare, că nu a avut niciodată curajul să mă invite undeva – începeau să-i tremure mâinile, glasul i se înneca și abia reușea să îngaime un salut.

Îmi trimitea mesaje de Crăciun și de Paști, se uita la mine ca la Dumnezeu dar nu era capabil să-și revină din emoții în prezența mea. Evident, n-a avut nicio șansă.

Nu contează cum arată – mda, nici înfățișarea nu-l avantaja – dar efectiv nu putea să fie el însuși în prezența mea. Timiditatea asta exagerată a stricat totul pentru el.

Acum ceva vreme, un alt domn frumușel a încercat să se apropie. De data asta simpatic, îndrăzneț. A reușit să mă convingă să schimbăm numerele de telefon. Să avem câteva replici interesante. Doar câteva.

După care au urmat niște lungi tăceri la telefon, după care n-a mai urmat nimic. Și, credeți-mă, nu sunt genul care nu găsește ceva de spus în orice moment. Dar omul s-a dovedit de o platitudine extremă, n-aveam ce să scot de la el.

Mi se mai întâmpla și mie, când eram puștioaică, să mă pierd cu firea în fața vreunui băiat. Să-mi tremure glasul și să spun tâmpenii și să fac gesturi stupide, astfel încât el să ajungă să creadă că sunt gâsca perfectă.

Care-i problema, de fapt?
De unde vine timiditatea asta exagerată și ce putem face să scăpăm de ea?

Evident, din lipsă de încredere în sine, uneori atât de bine ascunsă că ne trezim că ne lovește și la vârste înaintate, când credem că știm totul despre noi înșine și nimic nu ne mai poate mișca.

Sunt oameni care ne impresionează foarte tare la un moment dat, în fața cărora am dori să părem mai buni decât suntem.

Partea bună este că au acest efect asupra noastră și, dacă insistăm, poate chiar reușim să fim mai buni, nu doar să vrem să dăm impresia.

Încă o parte bună este că – iată – ne-am dat seama că nu suntem mulțumiți așa cum suntem, am vrea să fim altceva, fie și pentru a impresiona pe un astfel de om.

Partea proastă este că așteptăm aprobarea unui asemenea om pentru a crede că avem valoare. Dacă ne respinge, suntem în stare să rămânem complexați și plini de traume cine știe câți ani.

În concluzie, atunci când ne trezim copleștiți de timiditate în fața cuiva, e OK să ne regrupăm și să lucrăm asupra noastră. Să căutăm ce nu ne place la noi, să vedem ce putem face pentru a depăși acele neajunsuri. Să nu fugim și să nu rămânem la fel. Cu siguranță că avem și ceva calități, nu doar defecte.

Îmi place de primul amorez despre care v-am povestit. De curând, l-am văzut împreună cu o fată superbă, căreia i se scurgeau ochii după el. Tot jenat m-a privit, dar eu i-am zâmbit din toată inima. Omul a reuși să-și depășească o hibă de care mulți se ascund, uneori toată viața.

Cât despre al doilea… Zilele trecute ne-am întâlnit în metrou. Era atât de convins că nu merită să fie apreciat de persoana mea încât nu am putut să-l dezamăgesc.