Ea a învins întunericul și tăcerea. Ce altceva ar mai putea-o opri?

maxresdefault

Sunt doar un om, dar sunt cineva; nu pot face totul, dar pot face ceva; nu voi refuza să fac acel lucru pe care pot să-l fac.” Hellen Keller

Un înțelept spunea că cel mai bun profesor al omului este suferința. Oare nu putem să învățăm din suferința altora și să fim mulțumiți – dacă nu chiar fericiți – cu ceea ce avem? Când îmi pierd speranța, caut povești cu ființe extraordinare care au reușit, în pofida oricăror greutăți, câteodată de neimaginat. O fată care, la nici 3 ani, a devenit oarbă și surdă, a ajuns o oratoare puternică și autoare a nu mai puțin de 12 cărți! Citește în continuare povestea ei.

Helen Keller s-a născut la 27 iunie 1880 în orășelul Tuscumbia, Alabama, din Statele Unite. Ea s-a născut ca un copil normal. Până la 19 luni ea s-a bucurat de lumină, de razele soarelui, de zborul păsărelelor, de coloritul florilor. Atunci, îmbolnăvindu-se grav, rămâne fără vedere și fără auz. Mama ei nu a știut lucrul acesta, dar a observat când o îmbăia că fetița e oarbă. Apoi a observat că fetița nu răspunde la întrebări, la sunetul clopoțelului. Fetița era și surdă. Pe la trei ani fetița a devenit și mută. Cuvintele ce le rostea la un an și jumătate au fost uitate cu totul. De acum era oarbă, surdă, și mută.

Închisă în întuneric prin pierderea văzului și izolată de lumea sunetelor prin pierderea auzului, ea a pierdut și posibilitatea de a i se comunica și de a comunica. Părinții nu puteau să o învețe nimic. Ea a crescut, s-a dezvoltat, dar era ca un animal. Umbla prin camere și răsturna totul, ieșea pe afară, se tăvălea prin iarbă și scotea sunete stridente. Așezată la masă, răsturna mâncarea, ce apuca ducea la gură și toată se murdărea. Mama ei, o femeie foarte gingașă și fină, ajunsese la disperare cu ea. Fetița devenise rea, egoistă și răsfățată. Când mama era la culmea disperării, a citit în foaia lui Charles Dickens “Notițe americane” că Laura Bridgman, o fetiță oarbă, surdă, și mută din New England a început să fie instruită de Samuel Gridley Howe, Directorul Institutului Perkins. Helen a fost dusă la Michael Anagnos, care a urmat la conducerea Institutului după Howe. Acesta i-a recomandat pe o tânără irlandeză, Annie Sullivan, care tocmai terminase studiile. Timp de jumătate de veac ea a fost tovarășa de nedespărțit a Helenei Keller. Datorită ei, Helen Keller a devenit savantă.

Am ales să dau câteva pagini și despre Helen Keller înadins pentru toți acei părinți care au copii suferinzi de a infirmitate sau alta, și care consideră că nu mai este nici o posibilitate pentru așa copii nenorociți. Helen Keller e mărturie că ei pot fi educați și pot deveni folositori societății. Ba chiar se pot ridica până la cele mai înalte culmi. Pe de altă parte, aici se vede importanța mare a educatorului. Prin perseverență și răbdare, chiar și cel mai brut și dur diamant poate fi șlefuit cu multe fețe ca să fie scânteietor.

Confruntarea cu egoul orb

Constantin Fedeleș, fost profesor la Universitatea din Iași, în introducere la versiunea românească a cărții “Lumea mea” scrisă de Helen Keller, se adresa educatorilor de toate gradele, prin cuvintele: “De cel din urmă copil… cu credință și cu dragoste nemărginită să vă apropiați. Căci nu puteți niciodată bănui ce suflet se ascunde în unii ca aceștia. Nici ce descoperiri mari vă așteaptă dacă veți ști să-i înțelegeți, să-i ajutați și să aveți încredere în ei”.

În anul 1887, educatoarea Annie Sullivan a sosit la casa familiei Keller. În timp ce cobora din trăsură, Helen i-a ieșit în întâmpinare. Annie a fost izbită de fața inteligentă a fetiței și i-a dat o păpușă. N-a trebuit să treacă mult ca să observe că fetița devenise capricioasă, deoarece părinții îi îngăduiau să facă orice.

Într-o dimineață, pe când își luau dejunul, fetița a mirosit că la masă cineva are cârnăciori; ea și-a răsturnat ceașca și învârtindu-se în jurul mesei căuta cu nasul ridicat să vadă cine are cârnăciori. Cum numai Annie mai avea cârnăciori, când ajunsese lângă ea, își vârî mâna în farfuria ei și luă cârnăciorul. Annie o apucă de mână și îi luă cârnăciorul desfăcându-i degetele de pe el. Helen deveni nervoasă și începu să dea din picioare. Căpitanul Keller interveni zicând către Annie: “Ce crezi că faci aici?” Aceasta, calmă, îi răspunse: “Doar mi-am luat înapoi cârnăciorul”. – “Domnișoară, ea e un copil ce nu își dă seama, noi întotdeauna i-am îngăduit toate”. Annie simțea cum i se înfierbântă sângele, totuși controlându-și temperamentul îi zise: “Domnule căpitan, eu știu că Helen este disperată, frustrată și handicapată, dar ea are și anumite năravuri rele, și nu poate merge mai departe în felul acesta”; ridicându-se furios de pe scaun, el îi zise: “Nici unul din copiii mei nu va fi lipsit de hrana sa aici în casa mea”. Annie la fel deveni furioasă și îi spuse: “Și nici un copil în grija mea nu-și va vârî mâna în farfuria mea”. Cu un ton apăsat Keller căută să precizeze că atâta timp cât el e la masă, nimeni nu are ce să se amestece în viața fetiței. Iar educatoarea răspunse și ea tot așa de apăsat: “Atunci ar fi mai bine să plecați și să ne lăsați singure”.

Mama fetiței văzând că tensiunea între ei crește, îl apucă pe soț de mână și-i zise: “Haidem să mergem căci tu i-ai promis domnișoarei că are mână liberă să facă ce crede de bine. Eu înțeleg ce face. Și în definitiv nu a fost nu știu ce cruzime. E pentru binele ei”. Annie a fost încurajată prin aceste ultime cuvinte, în timp ce familia ieșea afară.

După ce ei ieșiseră, Annie se duse să închidă ușa și scoase cheia din broască, apoi se așeză iarăși la masă să-și termine dejunul, care deja se răcise. Helen era pe dușumea și bătea furioasă din picioare. Văzând că nimeni nu vine la ea, se opri, se ridică de jos și căută să vadă cine e acolo. Se învârti în jurul mesei și constată că numai educatoarea era acolo și că mânca. Îi pipăi mâna și apoi încă odată să-și vâre mâna în farfurie. Annie îi împinse mâna înapoi, dar Helen, flămândă fiind, cu mai mare iuțeală încercă să apuce ce era în farfurie, dar Annie o lovi peste mânuță. Helen explodă în furii și începu să dea cu picioarele și să piște pe Annie de mână.

Annie o lovi. Mai furioasă căută s-o piște, iar Annie o lovi din nou. A urmat pișcătură și lovitură pentru câteva momente. În cele din urmă, se mai învârti odată în jurul mesei și constată că nu e nimeni care să-i vină în ajutor. Atunci se duse la ușă, dar o găsi încuiată. Pipăi după cheie să o descuie, dar cheia nu era acolo. Astfel, cât mai departe de educatoare, se lipi cu spatele la perete. După o vreme, biruită de foame, se apropie de masă, se așeză la locul ei și începu să mănânce cu mâna. Părinții o învățaseră să mănânce cu lingura, dar ea își avea toanele ei, arunca lingura și mânca cu mâna. Annie se gândi că acum e momentul să o oblige să mănânce cu lingura. Ea se ridică și puse lingura în mâna fetiței. Aceasta o aruncă jos. Annie o luă de pe scaun și o obligă să-și ia lingura de jos, apoi o așeză iarăși în scaunul ei. Cu mâna ei strânsă pe mâna fetiței care ținea lingura, îi duse de câteva ori mâncarea la gură. Dar de îndată ce o lăsă de mânuță, ea azvârli lingura în Annie. Annie repetă lecția obligând-o s-o ia de jos și o ținu mai strâns în mâna ei ca să mănânce îngrijit. După câteva momente o lăsă singură ca să și continue mâncarea. Helen, fiind prea flămândă și obosită, își termină mâncarea, servindu-se cu lingura până la sfârșit. Annie se gândi că a câștigat bătălia, dar Helen își smulse șervețelul de la gât și-l aruncă jos. “Ești tu încăpățânată și ai toanele tale să le arunci toate pe jos, – zise Annie – dar și eu sunt încăpățânată și, fiindcă sunt ceva mai tare ca tine, nu te voi lăsa să faci așa ceva”. Astfel începu din nou lupta. O luă și o forță să ia șervețelul să-l împăturească frumos și să-l așeze la locul lui. Această lecție îi luă încă o oră, căci de îndată ce îl lua de jos, ea îl azvârlea din nou. Abia când o fost extenuată de puteri, ea îl așeză frumos la locul lui.

Când descuie ușa și ieși afară cu Helen, constată că era amiază. Atât a durat dejunul-lecție. Ei nu-i mai trebuia nici un fel de mâncare. Era istovită, urcă la camera ei, se trânti pe pat și după câteva momente izbucni în plâns nestăvilit. Își dădea seama de greaua muncă ce o are cu această fetiță lipsită de văz, de auz, și de grai. Ca să o poată educa, trebuia întâi să o debaraseze de toanele și capriciile ei pe care părinții ei le cultivaseră, făcându-i totul pe voie. Își dădea seama că nu va putea face aceasta decât dacă o izolează de părinții ei. Când discută cu mama problema aceasta, mama se învoi ca Annie și Helen să se mute într-o cameră care era în grădină, să nu se ducă timp de două săptămâni înăuntru, ci doar să o privească pe geam. Numai așa spunea Annie că încearcă să scoată din ea toanele ce le avea și să o facă dependentă de ea, ca să o poată învăța.

Dorința de cunoaștere trezește focul inteligenței

Metoda s-a dovedit eficientă. Annie era perseverentă în munca ei, se lupta cu Helen până ce aceasta trebuia să cedeze, să renunțe la toanele și furiile ei. Aceasta a ajutat-o să devină atentă și ascultătoare ca să se poată începe lecțiile cu ea. Micuța sălbatică devenise cuminte, liniștită. Acum Annie îi lua mânuță ei și îi bătea cu degetul ei semne în palma ei, apoi Helen îi lua mâna educatoarei și cu degetul ei repeta semnalele care constituiau litere ale alfabetului. Munca a fost foarte grea. Fetița nu avea nici cele mai elementare noțiuni în capul ei. De la litere și cuvinte, trebuia să o facă să înțeleagă, să se formeze noțiunile în minte. Când a venit, Annie i-a adus o păpușă pe care Helen o iubea foarte mult. Acum îi bătea în palmă literele cuvântului păpușă și după ce fetița repeta cuvântul, educatoarea îi dădea păpușa. Aceasta a fost prima denumire. Ori de câte ori dorea păpușa, Helen bătea în palma educatoarei semnalele cuvenite.

Helen avea o minte foarte ascuțită. Pe calea aceasta a telegrafierii la minte, cum o numea Annie, Helen a ajuns să învețe 21 de cuvinte, 18 substantive și trei verbe: păpușă, ceașcă, ac, cheie, câine, pălărie, pahar, apă, lapte, cutie, bomboane, ochi, deget, deget de la picior, cap, prăjitură, copilaș, mamă, șezi, stai, umblă. Timpul petrecut în casa din grădină a fost binecuvântat. Ce fericiți au fost părinții când au văzut-o liniștită și că poate prinde lecțiile. Când au venit să le mute iarăși în casa lor, cu tata a venit și un câine de vânătoare. Helen a mirosit că a venit și dinele, s-a dus la el și i-a apucat laba, iar cu degetul a început să bată semnalele învățate.

Ca să o învețe ce înseamnă apă, educatoarea a dus-o la cișmea, a mânuit pompa și când a venit apa, i-a pus mânuța ei acolo, i-a bătut în palmă semnalele cuvântului și din nou i-a pus mânuța la apă. Ce s-a bucurat, ce a sărit, când fetița a înțeles în mintea ei că cuvântul apă e apa ce curge de la cișmea. A pus mâna pe pompă, a pipăit-o și a început să bată din picioare ca să-i spună cum se numește. Pompă fu numaidecât răspunsul educatoarei. Setea de cunoștință pe calea semnelor bătute în palmă a devenit tot mai mare. Pe tot ce punea mâna, Helen voia să știe numele acelei jucării sau obiect.

Ceva mult mai greu a fost când s-a ajuns la noțiuni abstracte. Se gândea și nu le putea pricepe. Scriindu-și amintirile ei, în cartea “Prevestea vieții mele,” ea spune: “Îmi aduc aminte de dimineața când pentru prima dată am întrebat despre înțelesul cuvântului iubire. Era pe când nu știam prea multe cuvinte. Găsisem primele viorele înflorite și le-am adus învățătoarei mele. Ea a încercat să mă sărute; dar pe atunci nu-mi plăcea să mă sărute nimeni, afară de mama. Domnișoara Sullivan m-a cuprins ușor cu mâna și mi-a silabisit în palmă: “Te iubesc, Helen!”. “Ce înseamnă iubire?” – am întrebat-o eu. Ea m-a tras mai aproape și mi-a spus: “E aici,” arătând spre inima mea, de a cărei bătăi mi-am dat seama atunci pentru prima oară. Cuvintele ei m-au pus pe gânduri căci pe atunci ne puteam să înțeleg un lucru fără să-l pipăi.

Cum se definește iubirea?

Am mirosit viorelele din mâna ei și am întrebat-o: “Este dulceața florilor dragoste?”. “Nu,” mi-a răspuns ea. M-am gândit iarăși. Soarele cald strălucea deasupra noastră. “Nu e aceasta dragoste?” am întrebat-o arătând în direcția de unde venea căldura. Nu e aceasta dragostea? Mi se părea că nu poate fi nimic mai frumos ca și soarele a cărui căldură face totul să crească.

Dar domnișoara Sullivan mi-a răspuns că nu, și eu am rămas iarăși încurcată și dezamăgită. Mi se părea straniu că învățătoarea mea nu-mi putea arătă iubirea.

O zi sau două după aceea înșiram mărgele de diferite mărimi pe sfoară în grupuri simetrice, două mari, trei mici. Făcusem multe greșeli și domnișoara Sullivan mi le arăta mereu cu multă răbdare. În sfârșit mi-am dat seama de o greșeală foarte clară în ordinea mărgelelor și mi-am concentrat atenția la lecție, având în minte cum trebuie aranjate mărgelele. Domnișoara Sullivan mi-a atins ușor fruntea și mi-a silabisit apăsat: “Gândește-te”.

Într-o străfulgerare mi-am dat seama că era vorba de procesul ce avea loc în capul meu. Aceasta a fost prima percepție conștientă a unei idei abstracte. Pentru mult timp am rămas nemișcată. Nu mă mai gândeam la mărgelele din poală, ci căutam să găsesc înțelesul cuvântului iubire în lumina noii idei pe care o găsisem. Toată ziua aceea soarele a stat ascuns de nori și plouase din când în când, dar dintr-odată s-a arătat în toată splendoarea lui. Am întrebat-o din nou pe învățătoare: “Nu e aceasta dragostea?” – “Dragostea e ceva ca și norii de pe cer, înainte ca soarele să se fi ivit”, mi-a răspuns ea. Și apoi în cuvinte mai simple decât acestea mi-a explicat: “Nu poți atinge norii, știi bine, dar simți ploaia și știi cum se bucură de ea florile și pământul setos după o zi fierbinte. Nici dragostea n-o poți atinge, dar îi simți dulceața care se revarsă peste tot. Fără dragoste n-ai avea fericire”.

Adevărul acesta frumos a țâșnit în mintea mea. Simțeam că sunt întinse funii nevăzute între inima mea și inimile celorlalți”.

Domnișoara Annie Sullivan a sosit la casa căpitanului Keller pe data de 3 martie 1887. La sfârșitul lunii aprilie, Helen cunoștea mai mult de o sută de cuvinte, iar pe la mijlocul lui mai cunoștea aproape patru sute de cuvinte cu însemnătatea lor. Acum e momentul, se gândi Annie, să o învăț să citească. Ea adusese cu ea niște cartonașe cu scrierea în relief denumită Braille. Dintre ele apucase cuvântul “cutie” și așeză cartonașul pe o cutie. O puse pe Helen să pipăie cuvântul și apoi îi puse mânuța să pipăie cutia, dar fetița nu înțelegea nimic, nu putea face nici o legătură între scris și cutia reală. Răbdătoare, Annie a încercat alte cuvinte și obiecte, dar Helen nu prindea sensul. Atunci și-a schimbat metoda, folosind alfabetul. Avea pe un carton literele. A pus degetul de la mâna dreaptă pe litera A, iar în palmă prin semnale i-a spus că e litera A. Helen a pipăit-o îndeaproape, iar Annie i-a trecut degetul la litera B și în palma stângă i-a bătut cu degetul că e litera B. Acum a înțeles Helen și nu mai putea de bucurie. A trecut la litera C și i-a învățat forma, apoi litera D și E. În două zile a ajuns să stăpânească tot alfabetul. Acum se deschidea o nouă lume pentru ea și Helen era avidă după cunoștințe. Cartonaș după cartonaș a ajuns să treacă pe sub degetuțul ei. Nu se plictisea, ei ore întregi era la învățătură.

Afară începuseră căldurile de vară și Annie căută să o încetinească cu învățătura, dar Helen nu o slăbea, ci stăruia să o mai învețe ceva. Într-o zi, îi spuse să învețe liniștită că ea coboară jos să o ajute pe mama. Fetița luă cartonaș după cartonaș. De acum le cunoștea bine, le a mai repetat odată și mai odată, dar domnișoara zăbovea să vină. Atunci îi veni o idee. Căută printre cartonașe și alese patru. Le pipăi încă odată, le așeză în ordine pe dușumea și ea se ascunse în dulap. Acolo așteptă o bună bucată de vreme până ce simții primele vibrații ale scării. O va găsi învățătoarea? Pe cartonașe erau cuvintele: FATA ESTE ÎN DULAP. Ce bucurie a fost pe fața Helenei când a găsit-o, dar cu nimic mai mică a fost bucuria învățătoarei când a văzut că mintea ei lucrează bine.

Alt pas greu a fost când au trecut la lecții de matematică, însă cu răbdare, tact și stăruință, ea reuși să intre în domeniul cifrelor. Și a fost un salt în anul 1890, când ea a început să vorbească. Învățătoarea i-a luat degetul și i l-a pus sub limba ei ca să-și dea seama cum poate pronunța literele alfabetului. Apoi trecu la cuvinte ușoare, scurte și după aceea la cele mai grele. Ea a fost a doua persoană în lume care fără auz și fără văz, a învățat să vorbească.

La 12 ani, Helen Keller și-a anunțat părinții și învățătoarea că vrea să facă studii universitare. În anul 1900 a intrat la facultate și după patru ani a primit în mână diploma că și-a terminat studiile “cum laude”. Ea a devenit persoana surdă și oarbă cu cea mai bună educație. Ea s-a dedicat mult scrisului și mergea la anumite întruniri mari și ținea conferințe. Era uimitor cum din fetița mută de altădată a ajuns o distinsă vorbitoare. A călătorit pentru a ține conferințe în Anglia, Franța, Italia, Grecia și Japonia.

Helen Keller avea o frumoasă bibliotecă. Pereții biroului ei, de jur împrejur erau plini de cărți. Dar cea mai prețuită carte a ei a fost Biblia. O citea și ziua și noaptea căci, ea nu avea nevoie de lumină. Cunoștea capitole întregi pe din afară.

”Mulțumesc lui Dumnezeu pentru handicapul meu!”

Ea a fost o bună credincioasă. Odată stând de vorbă cu cântărețul Philip Brooks i-a spus că totdeauna ea a fost convinsă că există Dumnezeu, dar că ea nu i-a știut numele. Studierea Bibliei pentru ea a fost o adevărată desfătare. Biblia ei în Braille avea pagini întregi cu literele în relief tocite de degetele ei. Odată a zis: “Eu mulțumesc lui Dumnezeu pentru handicapurile mele, căci prin ele m-am găsit pe mine, mi-am găsit lucrul meu și pe Dumnezeul meu”.

Celor ce o deplângeau că e nenorocită fiindcă nu vedea și nu auzea, ea le-a răspuns: “Cele mai bune și mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute, nici auzite, ci trebuie numai simțite în inimă… Am mers alături de oameni ai căror ochi erau plini de lumină și care cu toate acestea nu văd nimic în păduri, în mare, în cer, nimic pe străzile orașelor, nimic în cărți. Ce absurdă iluzie e acest fel de vedere! Mai bine să rătăcești pentru totdeauna în noaptea veșnică a orbiei cu bun simț, cu sensibilitate și inteligență, decât să te mulțumești numai cu actul simplu de a vedea”.

“Destinul fiecăruia este călăuzit de o viață internă și secretă; noi suntem susceptibili de a fi buni, de a iubi, de a fi iubiți, de a cerceta după mijloace care să ne facă să devenim mai înțelepți; aceste forțe spirituale le posedăm și noi ca și ceilalți copii ai lui Dumnezeu. De asemenea auzim și noi tunetul și vedem scăpărând fulgerele pe muntele Sinai, străbatem și noi pustiul fără drum, care se va bucura sub pașii noștri și va înflori ca trandafirul; mergem și noi spre pământul făgăduit, pentru a stăpâni comorile spiritului și invizibila continuitate a vieții și a naturii”.

“Ei mi-au luat ceea ce ar fi trebuit să fie văzul meu.
(Dar mi-aduc aminte de Paradisul lui Milton)
“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie auzul meu.
(Beethoven a venit și mi-a șters lacrimile mele)
“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie graiul meu.
(Dar am vorbit cu Dumnezeu când am fost tânără)
“El nu-i va lăsa să-mi ia sufletul
Posedând aceasta, eu încă posed totul”.

Prin strădania ei, prin lecturile ei și prin scrisul ei, ea a fost o pricină de inspirație, o binecuvântare pentru mulți. Ea rămâne în istorie ca persoană unică care, prin harul lui Dumnezeu, cu minimul ce-l avea a dat maximul de randament.

Helen Keller a trecut în veșnicie la 1 iunie 1968 în vârstă de 88 ani.

Dacă vrei să vezi un film despre ea, îl găsești aici:

https://ok.ru/video/37316659719

Sursa text aici.

Lasă un răspuns