Așteptăm să trăim. Și, până când?

ariadna_in_the_metro_by_m0thart-d926zpd

În metrou, în fața mea, toate scaunele ocupate. Alături, în picioare, un bărbat exagerat de slab, cu o privire pierdută, rezemat de ușă. Ce dacă e interzis. E atât de palid, că pare deja cu un picior în altă lume. ”O fi având cancer” – mă trezesc gândind. Și dintr-o dată mă simt neliniștită, ca și când promisiunea nemuririi mi-a fost încălcată. Din nou. Cu câteva luni în urmă, o fostă colegă – tânără, frumoasă, minunată – a murit de cancer limfatic. În noiembrie a aflat, în aprilie nu mai era. Am rămas cu un gol și cu o gigantică întrebare: de ce?

În fața mea, pe scaune, stau oameni frumoși și vii, semi-adormiți la ora prea proaspătă a dimineții, îndreptându-se spre treburile lor. Începe o nouă zi. Una ”obișnuită”, obositoare și la fel ca toate celelalte. Stau așezați, ca-ntr-o sală de așteptare. Trăiesc așteptând. Trăim așteptând.

Așteptăm să se facă după-amiază, ca să mergem acasă să ne odihnim. Așteptăm să se facă vacanță, ca să putem să ne organizăm casa. Așteptăm să ieșim la pensie, ca să avem timp să ne plimbăm cât am vrea. Așteptăm să se termine totul, ca să avem vreme să fim fericiți.

Omul slab, rezemat de ușa metroului, mă privește atent. Ca și cum știe adevărul. Ca și cum el e pregătit. Viața noastră nu e fără sfârșit și nici măcar nu știm când ne este sfârșitul. Amânăm mereu lucrurile pe care ni le dorim, pentru că ni se pare că altceva este acum important.

Altceva, pe care ni-l dictează altcineva. Câți dintre noi facem exact ce dorim? Câți dintre noi suntem recunoscători, măcar de trei ori pe zi, pentru cât suntem de binecuvântați? Câți dintre noi suntem zilnic uimiți până la tăcere în fața misterului de nepătruns al lumii?

De ce trebuie să ajungem bătrâni, ca să ne dăm seama cât de tare am fi putut să ne bucurăm de trupul nostru tânăr, fără imperfecțiuni imaginare, fără complexe. De ce să tot regretăm că nu avem ”anii de atunci și mintea de acum”? Chiar tot timpul trebuie să ne pară rău după ceva?

Și până la urmă, de ce trăim? Pentru ce am descins într-o zi, dintr-un pântec de mamă intoxicată de rolul ei, să începem această călătorie? Și pentru ce trebuie să îmbătrânim și să murim într-o zi? Ce avem de învățat? Cine suntem noi, de fapt?

De ce trebuie să ne trezim dimineața buimaci, să sărim în papuci și să bobinăm în fiecare zi aceleași obiceiuri, aceleași evenimente, până când oricum nu mai contează și nu vrem decât să treacă timpul mai repede? Pentru o vacanță într-un loc exotic? Pentru o funcție în care să ne dăm mari? Pentru un număr de cifre într-un cont virtual?

Dar dacă am încerca să descoperim noima lucrurilor? Dacă, în spatele tuturor celor care se văd, există un sens ascuns pe care, dacă l-am găsi, am simți în sfârșit că avem, pe lume, un rost? Dacă nu e chiar atât de greu și inaccesibil să decodificăm mesajul acesta, dacă el stă în fața noastră și nu așteaptă decât să facem un gest?

Dacă e de ajuns doar să credem că e aici, ca să se reveleze în toată splendoarea lui? Atunci, doar te gândești la un lucru, și îți apare în cale. Îți dorești exact ce ai nevoie și tocmai de aceea dorința ta se împlinește instant. Inteligența devine realizatoare și acțiunea armonioasă. Oamenii devin instrumente ale unui organism mai mare, care funcționează după legile iubirii.

Mă uit din nou la bărbatul care știe. De ce trebuie să ajungem pe jumătate în altă lume ca să ne dăm seama? Și, dacă am înțelege, ce am face apoi? S-ar deschide cerurile și am auzi o Voce care ne-ar felicita să audă tot universul? S-ar umple dintr-o dată contul virtual cu cifre grăsuțe? Ar umbla câinii cu covrigi în coadă?

Nu cred. Ar fi de ajuns să facem aceleași lucruri, dar fără oboseala de a nu ști cine suntem și de ce suntem aici, ca să fim împăcați, sau măcar mulțumiți. Am avea aceleași obiceiuri, dar cu bucuria de a înțelege de ce le facem și încotro ne îndreptăm cu ele. În loc să ne plângem de milă, am fi preocupați să descoperim celelalte mistere, pe care acum nici nu le bănuim. Am uita să ne dușmănim, captivați de noul care nu se mai termină. Ne-am iubi unii pe alții frumos, ca să ne învățăm pe noi înșine.

Îl caut cu privirea pe omul meu, să-mi încuviințeze gândurile. Nu mai e. Mesagerul…

Lasă un răspuns