Interviu cu Hedi Hoka: „Merită să investim într-o relaţie!”

IMG_2126

Poartă-te cu el aşa cum ţi-ai dori să se poarte şi el cu tine” –
Hedi Hoka

Am cunoscut-o pe Hedi Hoka astă primăvară, când şi-a lansat cartea „Iubesc să fiu femeie – Ghidul femeii de nota 10”. Am reuşit să schimbăm câteva vorbe, dar am rămas cu multe întrebări. Era coadă la ea, împărţea cărţi cu autograf şi n-aveam cum să o monopolizez. După care a plecat la ea, la Cluj. Dar iată că, de curând, a revenit în Bucureşti pentru o conferinţă.

Eram curioasă cum reuşeşte să fie atât de calmă şi radioasă după o zi începută cu noaptea în cap – după un zbor cu avionul, nu ştiu câte interviuri şi întâlniri – eu îi mai lipseam. Părea în vacanţă, fără nicio grijă. Şi mi-a povestit nişte lucruri extraordinare!

Hedi, te consider o femeie de succes. Tocmai de aceea aş vrea să ne împărtăşeşti şi nouă povestea ta de succes. Cum ai ajuns să îţi îndeplineşti visul? A fost visul tău să ajungi psiholog şi autor de carte? Aşa ai vrut sau aşa te-a dus viaţa?

Îţi mulţumesc frumos că mă consideri o femeie de succes. Eu mă consider o persoană împlinită la această oră a vieţii mele. Succesul fiecare îl operaţionalizează cum vrea şi cum doreşte… cred că pentru mine este mult mai important felul în care mă raportez eu la propria mea viaţă decât cum mă consideră alţii. Am o profesie nobilă, ajut oameni. A ajuta oamenii prin definiţie te face mai fericit. Chiar în topul profesiilor celor mai fericite, psihologul, terapeutul se află în top 10. Deci am o profesie care mă ajută să-mi menţin un tonus optimist.

Ai să fii surprinsă, dar nu mi-am propus în mod deosebit să fiu aşa cum sunt acum. Cred că m-a şi dus puţin viaţa pe această direcţie. În ceea ce priveşte cartea şi faptul că am devenit autoare, într-adevăr scrisul este pentru mine o activitate din acelea pe care le faci şi nu mai ştii de tine… am crezut că, comunicând prin scris, pot să ating sau să ajung la mai multe persoane. Că este aşa de succes cartea, asta n-am planificat, asta s-a întâmplat.

Cum îţi vine inspiraţia?

Nu ştiu cu îmi vine inspiraţia. Poate faptul că întotdeauna analizez. De exemplu, a plecat cineva de la mine din cabinet. Nu este doar aşa, a plecat o persoană. Stau şi analizez, şi mă gândesc, văd de multe ori câţi oameni sunt nefericiţi. Simt aşa, înăuntrul meu, că pot să fac ceva să schimb.

Acum, sigur că nu pot să schimb oamenii, dar pot să le arăt drumul pe care ar trebui să-l urmeze, în nici un caz nu pot eu să mă duc pe acel drum. Şi poate această aşteptare – stai să aştepţi până omul vede drumul – mă inspiră. Cumva veghez în aşteptarea fericirii.

Un alt lucru care în viaţă mă inspiră în general sunt copiii. Eu lucrez şi cu copiii, şi faptul că ei sunt aşa cum sunt, mă inspiră foarte tare, chiar şi poveştile terapeutice pe care le scriu vin tot de acolo.

Apropo de asta: ce-ţi doreai să fii când erai mică?

Actriţă. Înainte de actriţă voiam să fiu musafir – dar mama mi-a spus că a fi musafir nu este o profesie şi mi-a luat ceva timp până când m-am lăsat convinsă de asta.

De ce voiai să fii musafir?

Pentru că felul în care ne duceam în vizită era un întreg ritual. Ne îmbrăcam, ne aranjam, cum trebuia să stăm la masă, cum trebuia să mâncăm… şi mie mi se părea că e o profesie să fii musafir.

Iar mai târziu voiam să mă fac actriţă… Şi da, uite acum îmi vine în minte: aveam o atracţie pentru literatură – dramaturgie, de fapt – încă din şcoala generală. Şi mă imaginam cum joc un rol, cum eu sunt personajul respectiv. Am şi câştigat, când eram copil, un concurs în care am recitat poezii. Dar nu m-a ţinut mult… până în clasa a 12-a nu mi-am mai dorit să fiu nimic.

Şi totuşi, cum ai devenit psiholog?

Ai să râzi, dar nu a fost ceva intenţionat – că asta e menirea mea şi asta vreau să fac. N-am fost un elev deosebit ca rezultate la învăţătură, chiar sub medie am fost. Şi toţi colegii dădeau admitere la facultate. Am luat şi eu broşura respectivă, şi m-am uita unde trebuie să înveţi cel mai puţin. La psihologie erau două cărţi şi mi-am zis: „Atât pot şi eu să fac”. Am dat admitere, dar să ştii că am intrat penultima, adică abia am intrat… În timpul facultăţii, nu aş putea spune că am fost foarte atrasă sau am avut cine ştie ce performanţe.

Dar a existat un profesor, pe care îl cheamă Mircea Miclea, care a fost un game changer în viaţa mea. În conjunctura în care eram, cu seminarii şi aşa mai departe, m-a provocat să fac o lucrare. A fost un lucru pe care nu credeam că ar putea să-l facă cu un student cum eram eu. Pentru că nu aveam nota zece. În acel moment el mi-a deschis o poartă pe care eu am ales să intru. După aceea, la 25 de ani, eu eram deja doctor în psihologie! Atât de tare a accelerat viaţa mea acea întâlnire. Îi sunt foarte recunoscătoare.

Ulterior, şi datorită lui, am prins această iubire de a ajuta oamenii. Până la urmă, asta mă împinge dimineaţa să mă trezesc. E o emoţie deosebită să ştii că ajuţi pe cineva.

Cum a fost când ai avut primii clienţi şi ai început să simţi cu adevărat ce înseamnă să fii psiholog?

Ai zis bine „clienţi” – pentru că oamenii care vin la psiholog nu sunt bolnavi, au nevoie pur şi simplu de un pic de ajutor personal. Să ştii că aceeaşi problemă poţi s-o rezolvi şi cu un prieten sau cu părinţii, sau cu iubita sau iubitul. Doar că un profesionist ştie cum să conducă mai structurat procesul prin care îţi rezolvi problemele.

La începutul carierei mele am lucrat mai degrabă ca trainer. Iar după ce am acumulat experienţă şi de viaţă – pentru că eram super tinerică la 22 de ani – atunci am decis că sunt pregătită să ascult. Mi-am dat acel timp să mă maturizez eu, ca persoană, înainte să încep să lucrez cu oamenii.

Experienţa de trainer mi-a dat o stabilitate financiară de care aveam nevoie. Când am început să practic nu aveam acea disperare că: „Vai, din ce-o să trăiesc?”. Şi atunci am fost şi foarte liniştită pe acest segment. Deja trecusem şi eu prin focurile dragostei, printr-o serie de lucruri care nu mi-au reuşit – şi cred că asta m-a făcut să accept că pot să ajut pe cineva.

Cartea a avut şi un rol terapeutic pentru tine? Te-a ajutat pe tine sau ai vrut doar să dăruieşti oamenilor din experienţa ta?

Ştii cum a fost? Eu sunt pasionată de genetică. Şi citisem un studiu care spunea că inteligenţa se transmite prin gena de mamă. Am rămas atât de impresionată de felul în care natura ne face să evoluăm! Deci, în ecuaţia asta, tatăl nu prea are nici un rol! Cam cum este mama, ca nivel de inteligenţă, cam aşa se transmite gena la tine. Şi atunci am conştientizat cât de important este pentru o femeie – indiferent că are 20 de ani, că are 30 sau 60 – să aibă un echilibru emoţional şi mental. Pentru că ea este cea care dictează linia evoluţiei!

Să ştii că nu toată lumea îndrăzneşte să bată la uşa unui psiholog, din varii motive. Şi sunt foarte multe femei care caută răspunsuri la diferitele dileme pe care le au citind cărţi. Mi-am propus să scriu o carte într-un limbaj uşor de înţeles, dar care să conţină informaţie ştiinţifică. Să scot un pic dezvoltarea personală din zona aceea esoterică, cu uşoare influenţe manipulative, şi s-o transfer în zona ştiinţifică. Pentru că şi ştiinţa are foarte multe explicaţii bune la problemele noastre. Doar că ştiinţa nu are un limbaj seductiv. Am zis că vreau să-l inventez eu.IMG_2137

Ştiu că sunt mii de femei care au exact aceleaşi probleme pe care le-am descris în carte şi nu-ndrăznesc să meargă la un psiholog. Cartea asta poţi s-o citeşti în orice condiţie a vieţii tale, pentru că absolut la orice pagină deschizi există un lucru care, cu siguranţă, şi ţie ţi s-a întâmplat.

Ai fost disciplinată, ai scris după un plan sau îţi veneau idei la care nici tu nu te aşteptai?

Nu m-am gândit să fiu disciplinată în scris, niciodată. Pur şi simplu mi-a venit. E adevărat că aveam o structură în cap, cu aceste roluri pe care femeia le îndeplineşte în viaţă – de mamă, de soţie, de iubită şi aşa mai departe – dar n-am avut un plan deosebit, şi nici n-am lucrat conform unei agende.

Eu după ce am avut discuţia cu editura, şi mi s-a spus că merită atenţie felul în care scriu – şi acest feedback m-a onorat – am plecat trei săptămâni într-o vacanţă şi am scris zi şi noapte. Dar n-am simţit o mare oboseală…

Aveam emoţii când mi-a zis editorul să mă aştept ca, după ce termin manuscrisul, să-l rescriu de trei-patru ori. Am zis că nu-i nicio problemă, îl rescriu. După ce l-am trimis, am primit pe e-mai două paragrafe pe care trebuia să le rescriu. Nu mi-a venit să cred – dar nici lui… a fost o împlinire fantastică pentru mine!

Din punct de vedere personal, m-a influenţat foarte tare boala pe care am dobândit-o, care nu a fost condiţionată de mine. Mi-am făcut testele de genetică şi se pare că am moştenit-o. Şi după vârsta de 30 şi ceva de ani se manifestă gena respectivă. Şi acea boală pe care încă o am – pentru că este o boală autoimună, care nu se vindecă – m-a pus un pic la pământ, este adevărat.

Acum sunt foarte bine, am reuşit s-o ţin sub control. Chiar şi endocrinoloaga mea când mă vede îmi spune: „Vai, dar ce bine arătaţi, şi ce bine progresaţi!” Şi am fost o dată şocată când m-am dus la ea, la controlul periodic, şi ieşise o femeie înaintea mea. Mi-a spus doctoriţa: „Aţi văzut-o? Are şi ea Hashimoto, şi aşa ar trebui să arătaţi”.

Am arătat şi eu aşa. Dar atât de tare m-am ambiţionat! Am zis: OK, ce pot să fac şi ce nu pot să fac? Ce pot să controlez şi ce nu pot să controlez? Mi-am făcut o listă cu tot ce pot să controlez. Şi am pus în practică, oricât de rău era. Şi am reuşit să scad în greutate, am reuşit să-mi regenerez părul, pielea şi aşa mai departe.

Şi sunt un exemplu pentru multe femei care sunt diagnosticate cu Hashimoto. Îţi spun asta din mailurile pe care le primesc de la femei care îmi povestesc că au făcut ce am scris acum un an în carte şi le-a ieşit şi lor!

Asta e o componentă personală pe care am dezvăluit-o în carte fără să-mi fie ruşine şi mi-am prezentat vulnerabilitatea pentru că ştiu că şi în România sunt mii de femei diagnosticate cu această boală.

Ţii foarte multe conferinţe în ultima vreme, tot timpul eşti pe drumuri… Nu-i obositor?

Cred că am învăţat să mă organizez foarte bine, mie nu mi se pare că am aşa un program încărcat. Mă duc la conferinţe tot datorită cărţii, pentru că lumea mă invită. Vine lumea să mă asculte şi promovez această idee: „Ai grijă de mintea ta, este cea mai valoroasă resursă”.

Ce subiecte abordezi în conferinţe?

Din partea organizatorilor mi se cere să vorbesc despre un subiect anume. Cele mai cerute sunt despre cum să ne acceptăm necondiţionat, cum să ne iubim pe noi sau cum să facem faţă infidelităţii. În afară de asta, mâine am să vorbesc despre provocările vieţii şi cum le facem faţă. Şi mi se mai cere să vorbesc despre fericire.

Este vreunul dintre aceste subiecte care îţi este mai aproape de suflet?

Să ştii că toate îmi sunt aproape de suflet, pentru că am trecut prin focul neacceptării de sine şi eu. Şi eu am vrut să fiu altfel, să arăt diferit, până când am învăţat exact aşa cum am descris în exerciţiile din carte să mă accept şi să mă iubesc pe mine însămi. Şi tot aşa, prin durerile unei infidelităţi şi eu am trecut.

Ştii ce-mi place mie la mine? Cred că, spre deosebire de alţi colegi de-ai mei, nu mă simt deasupra oamenilor, mă simt la nivelul lor. Singura diferenţă între mine şi clienţi este că eu am nişte cunoştinţe şi o înţelepciune pe care am dobândit-o de-a lungul timpului. Şi asta mă face mult mai controlată din punct de vedere emoţional.

Şi mă face să mă simt foarte bine în această ipostază, pentru că să ştii că problemele oamenilor nu-s aşa de diverse. Şi eu am trecut prin a nu avea bani de exemplu, şi eu am trecut prin tot felul de situaţii în care m-am lăsat influenţată de ce cred alţii despre mine…

Părul meu oricum este deschis la culoare. Dar a fost un moment în viaţa mea în care eram atât de dependentă de ce spun oamenii despre mine, de ce cred oamenii despre mine, încât când cineva venea şi îmi zicea un lucru negativ, parcă se dărâma tot cerul.

Îmi amintesc că eram în Amsterdam, la studiile doctorale, şi tocmai aveam o perioadă când nu primeam aproape deloc feedback-uri pozitive. Şi eram pe stradă, în faţa unei vitrine şi mi-am zis aşa: eu nu mai vreau să depind de ce cred oamenii despre mine. Vreau eu să fiu cea care mă valorizez. Tot aştept, aşa, ca un căţeluş, să mă valorizeze şi pe mine cineva.

Ştii, în psihologie sunt ancore care ne amintesc de schimbările pe care vrem să le facem sau de comportamentele pe care ni le dorim. Eram în faţa vitrinei, mă uitam la mine, eram furioasă şi mă gândeam: ce să fac ca să-mi aduc aminte mereu de hotărârea mea? Lângă vitrină era un coafor. Şi am intrat în coafor, şi m-am făcut blondă!Hedi smile

Părul acesta deschis la culoare – deşi de atâtea ori îmi venea să-l închid – îmi aduce aminte mereu de ceea ce semnifică. Aşa am scăpat de ce cred alţii despre mine.

Ce înseamnă fericirea într-o relaţie? Putem fi fericiţi?

Sigur că putem fi fericiţi. Eu am să abordez această întrebare din prisma ştiinţei. Oricât de multe necazuri şi drame ne provoacă relaţiile – dar le excludem din start pe cele care conţin violenţă, pentru mine aşa ceva nu există şi trebuie să ne îndepărtăm de ele – că nu ne ascultă, că nu ne dă atenţie, că nu mai facem sex, că face sex cu altcineva, că ne-am îngrăşat, că am slăbit şamd – toate acestea, dacă se pun în balanţa faptului că relaţiile ne prelungesc viaţa cu aproape zece ani, eu zic că merită să investim într-o relaţie!

Pentru că, într-adevăr, studiile longitudinale arată că oamenii care sunt într-o relaţie – fie că sunt căsătoriţi, fie că sunt în concubinaj – speranţa lor de viaţă este prelungită. În cazul femeilor cu zece ani, în cazul bărbaţilor cu şapte. Dar când vine vorba de relaţii, cele mai multe nefericiri vin din faptul că stabilim nişte aşteptări încât nimeni nu le mai poate face faţă.

Şi atunci este nevoie să facem nişte reglaje. OK, n-a dus gunoiul niciodată – dar e atât de important gunoiul acela?

Ce e important, de fapt?

La fel ca şi în creşterea copiilor, mai ales dacă copiii au o vârstă preşcolară, foarte rar iau copiii la discuţie, vorbesc cu părinţii. Pentru că creşterea copiilor este foarte contextuală. În funcţie de cum se poartă adulţii, aşa reacţionează copiii – nu este invers niciodată.

Şi ca să facem ordine în creşterea şi în viaţa omului avem nevoie de reguli. Şi la fel şi în cuplu. Ca să putem să vieţuim împreună – pentru că trebuie să trăim împreună în acelaşi spaţiu, trebuie să ne cumpărăm pâine, să plătim facturile – asta nu ţine deloc de romantism.

Sunt atâtea lucruri în casă care nu au nicio treabă cu romantismul. Şi pentru că nu ne stabilim reguli, devin atât de importante încât ucid romantismul. Păi dacă n-ai dus gunoiul, şi ne certăm că n-ai dus gunoiul, şi apoi îmi aduc aminte de toate datoriile din lume, cum vrei să mai iubeşti omul acela? Stabilim regulile cuplului, cine ce face în casă.

Şi dacă ai de-a face cu un om care nici nu vrea să audă să stabilească?

Aici e o problemă, pentru că în dragoste e nevoie de doi. Dar să ştii că şi aici am o soluţie pe care am aplicat-o de mai multe ori, şi eu şi clienţii mei. De exemplu, pentru o perioadă, abţine-te să mai critici. Şi poartă-te cu el sau cu ea exact aşa cum ţi-ai dori să se poarte cu tine. Pentru o perioadă determinată – o săptămână, două. Să ştii că rezultatele pe care le-am obţinut sunt spectaculoase!

Pentru că la baza comportamentului uman stă imitarea. Este aproape imposibil să nu începi să-l imiţi pe celălalt. Şi atunci lucrurile se întorc înspre tine…

One thought on “Interviu cu Hedi Hoka: „Merită să investim într-o relaţie!”

  1. Pingback: Un an bun începe cu mulțumire și recunoștință | Putere de femeie

Lasă un răspuns