Ce scop ai în relaţia de cuplu

love-couple-clouds-hd-photos

„Dragostea e oarbă” – se spune. Nimeni nu judecă limpede atunci când e îndrăgostit. E demonstrat ştiinţific că, în acele momente, creierul uman se comportă ca şi când ar fi luat un drog puternic. Şi asta pentru o perioadă suficient de lungă de timp încât cei doi loviţi de săgeata lui Amor să apuce să ia hotărâri radicale, cum ar fi să-şi petreacă restul vieţii împreună – cu alai, cu rubedenii şi oficialităţi.

După care se trezesc la realitate. Îşi dau seama că nu e chiar aşa cum îşi închipuiau. Dispare vraja şi alergatul pe nori mirositori a trandafiri. Dispare dorul şi fiorul. Bărbaţii se plâng că sunt cicăliţi, femeile că nu sunt băgate în seamă. Cu greu îşi mai amintesc ce i-a unit dar, din motive greu de explicat, nici nu pot trăi separaţi unul de altul.

Abia în faza asta încep unii să-şi pună problema: „Şi pân’ la urmă, pentru ce intrăm noi în relaţii? Ce ne mână?”. Mai sunt şi cei care observă fenomenul de pe margini: psihologii, filosofii, criticii. Cei care au fost cândva îndrăgostiţi şi cei care şi-ar dori să fie. Cei care-şi amintesc şi cei care îşi închipuie. O panoplie întreagă de autori, care mai de care mai avizaţi. Bloggerii.

Uitaţi-vă la filmuleţul următor. O relaţie idilică, în care cei doi îşi petrec fiecare secunduţă împreună, făcând lucrurile perfect. Genul de filmări cu personaje numai zâmbet, cu hăinuţele călcate, cărora fiecare fir de păr le stă la locul lui. Reclamă la cuplul perfect.

Dar să revenim la analogia cu drogul. La faza în care apare o stare de saturaţie. În care nu mai poţi nici cu el nici fără el. Dilema ariciului. Dacă te dai prea aproape, te-nţepi în spini. Dacă te îndepărtezi, ţi-e frig.

Nu cred că relaţia ideală înseamnă să stai lipit de celălalt, făcând amândoi acelaşi lucru – oricât de mult ţi-ai dori ca el să fie un al doilea tu. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu până acum am constatat – şi la mine, şi la oamenii din jurul meu, de-aia îndrăznesc să generalizez – că omul care îţi apare în cale este cea mai bună oglindă a ta.

Te arată aşa cum eşti pe dinăuntru, cu bune şi cu… cele pe care le mai ai de îmbunătăţit. Cel mai bine observi asta când te uiţi la cuplurile pe care le cunoşti. Este uluitor cât de potriviţi sunt unul pentru altul, uluitor cum se găsesc. Uneori seamănă şi fizic, de parcă ar fi fraţi.

Chiar cred în jumătăţi şi-n mitul androginului. Nu neapărat ca suflete-pereche perfectă. Dar câtă vreme două fiinţe sunt atrase în jocul acesta fascinant al iubirii, ele chiar trebuie să fie împreună. Şi cel mai frumos dar pe care şi-l fac este că se descoperă fiecare pe sine.

Nu în primele luni – uneori chiar ani – când sunt intoxicaţi de frenezia descoperirii şi, în mare măsură, fiecare se simte complet. Mai ales după aceea, când fiecare începe să observe aşa-zisele imperfecţiuni ale celuilalt, care de fapt sunt imperfecţiunile lui.

Cred că nu ai cum să fii deranjat de un lucru dacă nu există o „cale de deranj”, prin care să intre nemulţumirea în tine. Cu alte cuvinte, când eşti în armonie cu tine, e mai greu să te enerveze cineva. Parcă ai un zâmbet înţelegător pentru tot universul, cu atât mai mult pentru cel pe care l-ai ales să-ţi fie alături la bine şi la rău. Nu-l critici, îl înţelegi.

Însă când suferi în relaţie, când ai o listă mai lungă sau mai scurtă de „plângeri” la adresa celuilalt, e clar că ceva nu-i în regulă. Ai ceva de învăţat. E o problemă între tine şi tine, pe care prezenţa celuilalt nu face decât să o scoată la lumină.

Doare, ştiu. Momentul în care îţi dai seama că nu te afli într-un cuplu ca să te relaxezi, ca să te simţi bine. Există şi asta, dar cel mai mult este un laborator al transformării. Şi câtă vreme nu ai putere să ieşi dintr-o relaţie în care te chinui, înseamnă că încă nu ţi-ai luat lecţia.

Câteodată nu mai suporţi. Şi relaţia care urmează este la fel ca cea pe care ai părăsit-o. De-aia nu cred în despărţiri. Cred că, dacă ai avut la un moment dat sentimentul că ţi-ai găsit sufletul-pereche, probabil că aşa e.

Doar că perechea se împlineşte în tine, nu în afara ta. Omul de lângă tine te descoperă, iar tu nu trebuie să te opui. Când nu-ţi place ce vezi (la el), lucrează cu tine. Nu fugi de el, pentru că de tine fugi de fapt.

Sunt idealistă? Îmi dau seama că sunt şi cazuri în care teoria mea nu se verifică. Totuşi, cele mai longevive experienţe pe care le-am trăit – şi pe care le observ şi la ceilalţi – nu au fost scutite de încercări.

Îmi plac aşa de mult oamenii care reuşesc să reziste ani de zile împreună. Să-i văd cum îşi zâmbesc cald, după 20 de ani, după 30 sau 50. Nu e uşor. Nu e perfect. Dar, de fiecare dată, atât de adevărat.

One thought on “Ce scop ai în relaţia de cuplu

  1. Frate… sa mor de ras! Si daca se scoala Alex intr-o dimineata… (la propriu) si zice… `stii ce, iubito, acum facem amor!”. Ce ii va raspunde? „Nu se poate, baby, ca ne strici rutina!! Asta e programat diseara, intre 19 si 19:10, ai uitat?!” Vai de el!… Si n-a specificat un lucru: ce mai face ea dimineata in baie… tot cu Alex in incapere face?… Mi se pare mie sau rutina distruge spontaneitatea si odata cu asta si dragostea? Dragostea nu era ceva spontan, ceva spumos, efervescent, neobisnuit, palpitant, care iti face inima sa bata mai repede..??? Sau e doar o rutina de mosi – babe… care fizic au 30 de ani? Imi pare rau de domnul Alex… mi se pare un fel de muiere cu penis. Adica el face de mancare cat ea se fardeaza??… Pfiu! Si isi impartasesc impresii din jurnalul intim??? GOOOODD!! Adica… nici in mintea lui nu mai are pic de intimitate??? Ce-ar fi sa scrie baiatul: „sunt foarte fericit in dimineata asta, pentru ca sper ca azi sa mi-o pun cu secretarea directorului… Yupiiiiii!!” Mi-ar placea sa vad filmul in continuare, cu modificarea asta.. 🙂

Lasă un răspuns