Cum ştii sigur că ţi-ai găsit Alesul / Aleasa

a_million_of_scarlet_roses_by_perlamarina-d4rgv74

Acum ceva vreme, m-am nimerit în vizită la un cuplu de bătrânei simpatici. Trăiesc împreună de peste 50 de ani – poartă conştiincios cele două rânduri de verighete, una galbenă şi una albă. Au copii mari, care au plecat demult la casele lor.

Au nepoţi, mari şi ei. Nu mai au nevoie de babysitting la bunici, aşa că cei doi îşi duc zilele ca-ntr-un fel de vacanţă fără sfârşit. Se gospodăresc pe roluri – ea, face curăţenie în timp ce el merge la piaţă. Gătesc împreună, după care îşi fac siesta la televizor.

Seara, joacă table sau cărţi la bucătărie, sau merg la o plimbare prin parc. Înainte de culcare, îşi iau cuminţi medicamentele – pentru că totuşi, vârsta îşi spune cuvântul. Îşi mai fac unul altuia masaj cu alifie chinezească, atunci când durerile – de mâini, de picioare, de spate – depăşesc cotele în care pot fi trecute cu vederea.

Complicitatea dintre ei mă fascinează. În timp ce îmi povestesc toate micile detalii, râd mult şi am senzaţia că îşi spun lucruri din priviri. „Şi aţi rezistat atâta timp împreună fără niciun conflict? Cum aţi ajuns la o asemenea armonie?”.

Iar încep să râdă: „Când treci prin atâtea o viaţă-ntreagă, nu mai ai nici timp, nici putere de conflicte. Am avut şi noi certuri, ca toată lumea, dar de fiecare dată am avut altceva de făcut, mai important. Le-am trecut cu vederea, am mers mai departe.”.

Dacă n-au fost cuplul perfect de la început, dacă nu s-au născut suflete-pereche, sunt sigură că s-au iertat mult. „Şi aţi ştiut de la început că o să rămâneţi toată viaţa împreună? Adică – o-ntreb pe ea – aţi avut aşa… un sentiment că v-aţi găsit Alesul, cum se spune?”.

„N-ai cum să ştii…” – mă priveşte cu zâmbet cald. El nu zice nimic. Îşi amintesc amândoi începuturile lor zbuciumate. El şi-a părăsit prima soţie ca să fie cu ea. Asta după ce ea l-a respins în repetate rânduri pentru că el era însurat. „Nu vroiam să fiu amanta nimănui. Îmi plăcea de el, dar nu atât de tare încât să trec peste principiile mele”. Până la urmă, tot le-a fost dat să fie împreună. Fapt pe care, însă, l-au aflat pe parcurs.

Când eram mică, credeam că există suflete-pereche şi mă pregăteam în sinea mea să-l întâlnesc pe al meu. La scurtă vreme după ce am terminat liceul, m-am îndrăgostit la prima vedere de un băiat superb.

Cei care nu aţi avut această experienţă niciodată, credeţi-mă, ea există într-adevăr. Timpul se opreşte în loc. Spaţiul parcă se derulează frame by frame, decupând într-o zonă aureolată persoana pe care o descoperi chiar atunci.

Parcă nu-ţi mai trebuie nimic. Parcă ai găsit răspunsuri la toate întrebările. E în faţa ta şi, deodată, viaţa are sens aşa cum nici n-ai fi conceput. Cred că aş putea să mai spun multe cuvinte, fără să epuizez cu adevărat miracolul experienţei de a te îndrăgosti la prima vedere de cineva.

Clar, e o Întâlnire. O regăsire, de fapt. Viaţa mea a fost dată peste cap. Nici el n-a fost întru totul indiferent. Însă pentru el n-a fost nici pe departe atât de răscolitor. Ca dovadă că noi doi n-am fost niciodată împreună.

Pentru mine, el a fost atunci Alesul. Pentru el, eu nu am fost. Aşa că m-am gândit că, în afară de sentimentul respectiv că l-ai găsit, trebuie să mai existe încă ceva: reciprocitatea.

Peste câţiva ani, m-am îndrăgostit din nou. De data asta, pe nesimţite. Sentimentul s-a instalat tiptil, construit zi de zi din lucruri implicite. Niciodată nu aveam nevoie să ne spunem toate cuvintele. Gesturile – pe care le înţelegeam numai noi – plăsmuiseră o lume aparte, în care ne cufundam fermecaţi, uimiţi.

Mai reciproc de-atâta nu se putea. Eram împreună copleşiţi, recunoscători. Savuram clipele lungi în care nu vorbeam, cred că nici să respirăm nu îndrăzneam. Şi cu toate că era atunci „iubirea vieţii mele”, nici el nu avea să fie Alesul.

Mi-a luat încă o grămadă de ani şi câteva alte iubiri să înţeleg că nu poţi fi sigur niciodată că cineva îţi este Ales.

Ne place gândul de a găsi ce căutam, pentru că pare obositor să credem că această căutare nu se opreşte niciodată. Am vrea să fie ca şi cum am plecat într-o călătorie, am ajuns şi am parcat maşina.

Nu mai avem acum nimic de făcut. Putem să stăm şi să ne odihnim. Însă cât timp trăim, călătoria continuă. Avem nevoie să creştem interior. Să avem experienţe, să învăţăm cine suntem.

Omul de lângă noi ne arată asta în mare măsură. Însă el este o fiinţă diferită, cu lecţiile şi nevoile ei. Momentul întâlnirii e magic. Cele două euri au găsit ceva comun de învăţat. După care, fiecare continuă în ritmul său.

Probabilitatea ca două suflete să aibă fix aceleaşi lecţii în acelaşi timp mi se pare atât de mică! Nu am niciun suport ştiinţific când spun asta, pur şi simplu vorbesc din anii care au trecut peste mine.

Cred că singura şansă de supravieţuire longevivă a unui cuplu se bazează pe multă iubire, prietenie şi iertare. Şi nu cred că sufletele noastre încetează vreo clipă să caute în continuare, pentru că de fapt pe noi înşine ne căutăm, iar sentimentul de Ales îl trăim atunci când cel pe care l-am găsit ne completează pe deplin. Asta poate să ţină o clipă sau toată viaţa, n-ai cum să ştii.

Cunosc cazul unui cuplu în care cei doi s-au căsătorit în joacă, a doua zi după ce s-au întâlnit. Au rămas împreună zeci de ani, au copii şi nepoţi. La un moment dat, el a avut un accident vascular cerebral şi a rămas parţial paralizat. De vreo şapte ani nu poate articula niciun cuvânt şi nu se poate mişca fără ajutor.

Ea a rămas alături de el, îngrijindu-l zi de zi cu un devotament exemplar. „Alesul” nu înseamnă întotdeauna lapte şi miere. Dar câtă vreme ai sentimentul că eşti unde trebuie să fii şi faci ceea ce trebuie să faci, probabil că eşti pe drumul cel bun.

Lasă un răspuns