4 semne că o relaţie este în pericol

Umbrella-inspired-photographs24

Cei 4 călăreţi ai Apocalipsei unei relaţii – cum îi numeşte autorul acestui articol foarte interesant pe care l-am găsit aici – sunt reprezentaţi de acele acţiuni contraproductive pe care le facem când emoţiile ne iau pe sus. Într-o relaţie este inevitabil să apară conflicte, este copilăresc să credem că putem avea numai pace şi armonie, pornind de la premisa că niciunul dintre noi nu e perfect. Cum spuneam şi altădată, nu intrăm în relaţii să ne odihnim, ci să ne construim. Aşadar, felul în care rezolvăm aceste conflicte determină succesul relaţiei, nu absenţa lor. Găsesc că explicaţiile date de autor merită să mai fie adăugite un pic. Aşa că haideţi să vedem care sunt aceşti vajnici „călăreţi”…

  1. Criticismul

Acel criticism care nu are nimic constructiv. Când replicile acide vizează omul, nu comportamentul lui. Pe scurt, când cel care critică nu mai vrea ca celălalt să-şi schimbe un obicei prost – de exemplu – ci ar vrea să se schimbe cu totul… adică, dacă s-ar putea, să fie altcineva în loc! Nu-i mai spune celuilalt cum ar fi bine să facă, ci pur şi simplu îl blagosloveşte cu invective. Şi găseşte o bucurie amară când îl vede că suferă.

De fapt, când nu ne convine ceva la altcineva – cu atât mai mult când e vorba despre persoana iubită, care ne oglindeşte cel mai bine – problema se află chiar în noi. Am citit o carte foarte interesantă despre asta, în care autoarea demonstra cu argumente foarte clare că nu ai cum să fii deranjat de ceva care nu se află în tine. Aşadar, acela care nu-şi mai suportă iubita (sau aceea care nu-i mai suportă iubitul) pe el nu se mai suportă de fapt.

Ce-ar fi de făcut?

Să te uiţi în primul rând la tine. Dacă eşti sincer, vei descoperi exact care-i problema. Lucrează cu ea, dă-i pace omului de lângă tine. Experienţa milenară arată că nu vei reuşi niciodată să-i schimbi pe ceilalţi, oricât de mult te-ai da cu fundul de pământ explicându-le unde greşesc. Singurul mod de a scăpa de frustrare este să te transformi tu. Să corectezi tu ce este de corectat, chiar dacă asta înseamnă, la limită, să ieşi din acea relaţie. Cum îţi dai seama dacă ai reuşit sau nu? Dacă în următoarea relaţie care îţi apare în cale te loveşti de aceeaşi problemă, să nu te întrebi de ce „toate mi se întâmplă numai mie”…

  1. Dispreţul

Lipsa de respect faţă de celălalt. Insultele. Datul ochilor peste cap şi luatul la mişto. Apare în timp, după ce ai început să-i descoperi defectele. Alea pentru care îl critici. Dar a continua să rămâi lângă cineva pe care îl desconsideri nu înseamnă a te sfida pe tine însuţi, de fapt?

Şi cum scăpăm de el?

Să încercăm un exerciţiu simplu. Mai întâi dăm timpul înapoi. Eram tot noi doi, la început. Necunoscutul ne dădea fiori. Ne priveam ca şi când am fi descoperit Adevărul Suprem, şi totul dintr-o dată avea mai mult sens. Cu puţină luciditate, am fi putut vedea şi defectele, de-atunci. Şi dacă ar fi să fim total sinceri, nici noi nu eram lipsiţi de defecte. Însă ele nu aveau relevanţă, pentru că pluteau într-o „supă” hormonală care le acoperea în mod convenabil. Şi acum să dăm timpul înainte. Să zicem că celălalt ar întâlni într-o bună zi pe altcineva. Cineva care s-ar uita la el / ea „cu ochi noi”, plutind din nou în aceeaşi supă hormonală. Din nou defectele vor fi estompate, din nou fascinaţia necunoscutului va face ca totul să pară perfect.

Tot ce trebuie să facem ca să scăpăm de dispreţ este să ne reamintim părţile bune ale celuilalt. Să ne concentrăm asupra calităţilor pe care cu siguranţă că le are – altfel nu am fi lângă el, nu-i aşa? De cele mai multe ori, dispreţul este reciproc. Dacă unul dintre cei doi va reuşi să iasă din cercul vicios al desconsiderării, imediat celălalt va simţi şi va face la fel.

  1. Atitudinea defensivă

Este un fel de a evita conflictul. Fiecare găseşte fel de fel de scuze, se plânge pentru a evita responsabilitatea. Dar asta nu face decât să mărească tensiunea între cei doi şi cu cât se amână mai mult conflictul, cu atât riscă să fie mai puternic şi să lase răni mai adânci.

Şi ce-i de făcut?

Să ne strângem într-o zi pe canapea şi să spunem pe nume lucrurilor care ne dor, cu toată prietenia şi înţelegerea. Da, vine o zi în care cei doi chiar ar fi bine să facă asta. Fără invective şi fără izbucniri emoţionale, fiecare să-şi spună punctul de vedere iar celălalt să facă tot ce poate să-l asculte până la capăt, să încerce să-l înţeleagă. În practică aşa ceva e mai greu, e posibil doar în cuplurile în care cei doi au atins o anumită maturitate emoţională. Dacă nu se poate face asta măcar o dată la şase luni, atunci e destul de greu să se depăşească respectivul conflict.

  1. Blocajul

Apare când unul dintre cei doi nu poate avea un dialog cu celălalt pentru că pur şi simplu acesta nu răspunde la întrebări. Tace. Evită emoţiile, creează distanţă. Îl ignoră complet. E foarte frustrant pentru cel care încearcă să comunice şi ruinător pentru cel care îşi închide sufletul refuzând să răspundă. E separare pe faţă.

Rezolvarea?

Aici am apelat la articolul iniţial, pentru că personal nu văd cum se poate ieşi din aşa ceva. Autorul propune să-l întrebăm pe celălalt când ar fi de acord să continue discuţia, să adoptăm o poziţie frontală, să-l privim în ochi… După părerea mea, când cineva refuză să participe la dialog, nici nu e dispus să depăşească momentul. Vrea pur şi simplu să fie lăsat în pace. Orice încercare de a-l scoate din această stare nu va fi decât o forţare, care mai devreme sau mai târziu se va lovi de acelaşi obstacol. Da, îndrăznesc să spun că unele conflicte sunt fără ieşire. Că unele relaţii sunt sortite să moară aşa. Şi argumentez cu metafora mea preferată. Oamenii sunt precum plantele. Nu le poţi forţa să înflorească înainte de a le fi venit timpul. Şi dacă vrei ca fiinţa pe care o ţii de mână să înflorească alături de tine, oferă-i apă, oferă-i căldură, oferă-i ce are nevoie. N-o forţa. Când îi va veni vremea, va înflori. Cu sau fără intervenţia ta.

Lasă un răspuns