Iubiri uitate, iubiri scăpătate

9059654-lg

Odată, l-am recunoscut când am mers împreună cu trenul – şi-aveam aceeaşi destinaţie. Îmi tot venea să-l privesc, ochii lui aveau ceva hipnotic. Vorbea cu pasiune, te ridica în slăvile cerului ca pe un fulg şi te ţinea acolo de parcă te urcaseşi cu propriile puteri. Ne-am despărţit în glumă, ca şi când totul o glumă a fost. Cu toate că apoi, ani de zile, îi simţeam prezenţa de la distanţă. Ca atunci când am ieşit fără niciun motiv din sala de cinema în mijlocul filmului şi l-am zărit pe trotuarul de vizavi.

Altădată, m-am îndrăgostit privindu-l cum îmi stătea în faţă. Era atât de frumos! Şi-atât de deştept. Dar el nu ştia. Ca şi cum ar fi crescut într-o casă cu toţi pereţii din oglinzi sparte. Într-o zi, a dispărut fără urmă. Şi am aflat că din toată minunea care era s-a ales doar praful şi băutura.

Apoi, n-am ştiut că cel cu care povesteam ore în şir ascunde inima mea. Luni de zile am râs şi am plâns împreună până am înţeles cine e. Şi mult timp după ce raiul pe pământ se terminase pentru noi, n-am ştiut să-mi caut inima în altă parte. Am rămas fraţi până în zi de azi.

Când nu te mai aştepţi să primeşti o minune, te ia de mână la un joc de societate. Cu ochii închişi o recunoşti, şi abia apoi o priveşti – nu se poate! Trebuie să treacă ani până când îţi iei inima-n dinţi şi întârzii o oră la întâlnire. Apoi, o împingi cât poţi, mai încolo. Dar te ia pe sus. Până când zbori în loc să mergi, aer îţi curge prin vene şi totul în jur e atât de abstract. Ce păcat că lucrurile astea nu durează la nesfârşit. De fapt, cine ar putea să trăiască aşa?

Iar apoi, când crezi că ştii cum e să fii ars, viaţa îţi oferă rugul cel mare. Nici nu-i acorzi o prea mare atenţie – că deh, deja eşti păţit. Şi deşi tot ce-ţi apare poartă pecetea durerii, te trezeşti că nu te poţi abţine. Flăcările te încep mărunt, de la vârfurile degetelor de la picioare. Le simţi muşcând, dar nu te poţi apleca să te aperi  – mâinile-ţi sunt legate. Lasă-le, or să-şi dea drumul când le ajunge şi pe ele văpaia. Să strigi ce rost mai are acum, e atâta lumină în jur.

Lasă un răspuns