Unde se duc iubirile, când se duc?

 

steamelancholy_iv_by_toxicpollen-d8mtvrx

Părul ei nesupus, explodând în briza zorilor. Balconul, neverosimil înţesat cu fân proaspăt cosit. El, ce o ţine strâns la piept lipită şi goală, cu sânii împingând balustrada.

Încă nu e destulă lumină să conteze dacă cineva trece pe drum. Deja nu mai e destul de întuneric încât să-i ascundă cu totul. Se întorc în odaie, pe cerga miţoasă, răvăşită sub unduiri.

Se întorc osteniţi, fericiţi. Se privesc în tăcere, căutându-şi secrete, sorbindu-şi uimiri. Ea ştie că a doua oară nu va mai fi, ştie şi se preface că uită. El…

Când îţi doreşti cu adevărat ceva, întreg universul conspiră să reuşeşti. Dar când dorinţa nu ţi-e menită, conspiraţia e la fel de eficientă în a te îndepărta de ea.

Telefoanele sună în gol, drumurile se intersectează aiurea, cuvintele se sparg singure de pereţi. Urechile nu aud, ochii nu văd, paşii nu ajung unde vor să ajungă. Şi peste toate, uitarea.

Până într-o zi. La o coadă banală. Ea are riduri fine sub ochi. El are fire albe în barbă. Acelaşi zâmbet mocnit. Aceeaşi apăsare tremurată în glas. Nicio scânteie. Fiecare cu altcineva.

El priveşte în altă parte, convins că înfăţişarea nu-l va trăda. Ea îşi înăbuşă strigătul – că doar nu mai are douăzeci de ani. Şi ştie că înfăţişarea o trădează.

Apleacă privirea, e dimineaţă. Şi-i zboară părul în balconul cu căpiţă de fân.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *