De ce suferi când te desparţi de cineva?

Sounds_of_life_by_poezja

Dacă ar fi să fim sinceri, suferinţa a început cu mult înainte ca ruptura propriu-zisă să se producă. Indiferent cine pe cine a părăsit. Nu contează cine a spus primul „gata”. Chiar şi în cazul aceluia care înşeală – căci dacă era fericit cu ce avea, nu mai alerga aşa de repede după altcineva din ograda vecină.

Atunci, n-ar fi mai logic să respiri uşurat în loc să te chinui? Dacă tot ai scăpat de cauza problemelor, ce rost are acum să plângi după ea? Dar suferinţa după despărţire e ca febra care anunţă că o să-ţi treacă răceala. Fierbinţeala e semnul că organismul se luptă cu microbii, că sistemul imunitar funcţionează şi e pe cale să te vindece. Dacă funcţionează cum trebuie…

Aşadar, de ce suferi după despărţire?

Pentru că de-a lungul timpului cumva ţi s-a inoculat ideea – greşită – că nu eşti complet fără celălalt. Aici nu e întru totul vina ta, căci întreaga societate pare să-şi dea silinţa să te convingă de asta. Toate filmele, toate reclamele, industria nunţilor şi instituţia matrimonială sunt dovezi clare în acest sens.

Adevărul e că nu eşti deloc incomplet, aminteşte-ţi cum erai în copilărie şi în adolescenţă. Când nu erai în nicio relaţie cu nimeni şi – culmea – atunci parcă te-ai simţit cel mai viu din viaţa ta. Şi dacă ar fi să fim sinceri: cât la sută din activităţile pe care le faci acum împreună cu cineva chiar sunt ceea ce tu doreşti să faci?

La câte filme pe care nu le-ai fi văzut niciodată singur te-ai uitat numai ca să fii înpreună cu „jumătatea” ta? De câte ori ai fi vrut să fii pe munte în timp ce ea (sau el) a vrut pe malul mării? De câte ori nu ai renunţat la ceva ce-ţi doreai în favoarea unui „ceva” ce părea mai mare, mai important, pentru „noi”?

Unii oameni se pierd pe ei înşişi atât de mult în relaţii, că în final nici nu-şi mai dau seama cine sunt. Ajung să facă o mulţime de lucruri care nu îi reprezintă şi apoi au nevoie de consiliere de specialitate. Ce ciudat să ai nevoie de altcineva care să te înveţe cine eşti tu!

Când suferi că ai rămas fără celălalt, e ca şi cum ai recunoaşte că îi repartizesei lui sarcina de a te face fericit. Îţi declari oficial dependenţa. Şi totul începuse atât de frumos! Erai în tabăra celor care găsesc cuvinte să spună ce e iubirea – chiar dacă era vorba de un singur cuvânt: „iubesc”!

Oricine recunoaşte iubirea atunci când o trăieşte. Problema e că iubirea nu e ca o etichetă care rămâne lipită pe tine for ever. Cum nu te poţi îndrăgosti prin propriile puteri, se poate spune că iubirea „ţi se dă”. E ca un copil în adopţie. E vie, are nevoie de mâncare, de haine, de educaţie, de grijă. Cum ţi-o creşti aşa o ai.

Dacă nu mai poţi să fii tu din cauză că a apărut ea, atunci poate că nu ai încă nivelul de a o îngriji, de a o ţine în viaţă, de a o trăi. Şi atunci, dacă ar fi să fii sincer, de ce nu răsufli uşurat că ai scăpat?!

Teoretic e simplu. Practic, sunt o mie de lucruri care te leagă de celălalt – o întreagă realitate pe care aţi creat-o împreună şi care acum sucombă. Chiar dacă e clar pentru toată lumea că atât tu cât şi celălalt sunteţi două entităţi libere şi complete, după ce legalizaţi acte de proprietate comună faţă de firme, case, copii, câini şi pisici, lucrurile se complică.

Nu e ca şi cum te-ai întoarce pe călcâie şi ai pleca într-o zi. Pentru că plecarea respectivă e sinonimă cu o apocalipsă care, chiar aşa, la scară redusă, se simte mai dihai decât cea adevărată, pentru simplul motiv că e pe pielea ta.

Şi atunci, ce să facem? Să nu ne mai legăm unii de alţii? Să nu ne mai construim lumi comune? Să facem mereu ce dorim, fără să ne intereseze ce părere are celălalt? Dacă îi convine, bine; dacă nu, treaba lui. Nu cădem astfel într-un egoism feroce?

Indivizii umani nu sunt făcuţi să trăiască singuri – ca dovadă această nesfârşită încrengătură de relaţii care este societatea. Cum ar trebui să trăim ca să nu mai uităm de noi înşine? Cum ar trebui să fie iubirea noastră ca să nu mai suferim?

Einstein spunea că nu poţi să rezolvi o problemă de pe acelaşi nivel de pe care a fost creată. Dacă vrei să faci ordine în grădină, trebuie să ai o minimă viziune a ei ca întreg. Ca să poţi repartiza lucrurile, să le optimizezi în aşa fel încât să aibă fiecare parcelă – şi cea de flori, şi cea de roşii, şi cea de căpşuni – ce are nevoie.

Cred că atunci când o să învăţăm să ne vedem ca întreg, să nu mai uităm de noi, când o să avem fiecare scopuri clare şi idealuri bine definite, nici nu se va mai pune vreo clipă problema vreunei suferinţe.

Lumile pe care ni le vom crea împreună cu ceilalţi vor exista pentru a lucra împreună la ceva mai înalt. Pentru a ne ajuta să creştem. Şi atunci sigur vom şti cum să fim fericiţi.

7 thoughts on “De ce suferi când te desparţi de cineva?

  1. Ce bine zis! Mi-a placut mult ce ai scris aici. Pare ca se completeaza cu tanti aia de la „Inteligenta erotica”, adica sa combinam inteligent „apropierea”, „incuscrirea”, „legarea” cu independenta, libertatea, a fi si singur din cand in cand. A ne indeparta ca sa avem de ce ne apropia… iar si iar, ca valurile pe mal. Cred ca n-ai avea niciun motiv sa te desparti daca ai lua distanta din cand in cand, ca sa vezi mai bine gadina, vorba ta. Problema e cand ramani mereu atat de lipit si de cu ochii in parcela, ca habar n-ai ca in celalalt capat al gradinii au crescut niste buruieni carnivore. Cu drag, S.

  2. Cand te desparti de cineva iubit, pentrru o vreme iesi din circulatie, stai acasa si umpli perna de lacrimi, dorul , frustrarile, gelozia pe cealalta care a fost aleasa, sentimentul ca nu ai sa mai poti iubi asa pe nimeni , ca toti barbatii sunt niste egoisti si pentru superficialitatea lor sufera femeile care sunt firi delicate si care cred ca EL este alesul de la prima intalnire. Viata demonstreaza ca nu este asa,dar un singur lucru este de tinut minte,barbatul care te iubeste face totul pentru femeia lui si isi consolideaza persevrenta in a o face fericita pana la capatul liniei.Sunt asa de putini acesti cavaleri de moda veche dar odata ce l ai gasit , nu i mai da drumul!

  3. Personal, am un respect deosebit pentru cuplurile care raman impreuna pana la anii senectutii, tresar placut surprinsa cand vad 2 batranei mergand tinandu se de mana,aproape unul de altul, vazand pe fata lor un sentiment de duiosie reciproca si grija pentru starea de bine a partenerei. Sunt asa de frumosi sufleteste acesti oameni care au ca prioritate asigurarea bunastarii celuilalt indiferent sub ce forma este aceasta. Idealul meu despre cupluri este acela cand cei 2 imbatranesc fericiti impreuna si se sprijina unul pe altul si la greu si la bine, este rar asa ceva,dar romantismul inca nu a murit.

    • Draga Felicia, si mie imi place tare mult imaginea pe care o descrii. Insa ea implica mult mai multa munca decat pare la prima vedere. Cei care rezista astfel in proba anilor au invatat sa se accepte, sa-si ierte micile imperfectiuni – uneori mai marile – si sa convietuiasca in pace cu toate diferentele si neputintele celuilalt. Nu e nici pe departe numai lapte si miere…

  4. Daca te afli intr-o relatie toxica, atunci cred ca este mai bine sa renunti la ea. Oricum esti trist in relatie si probabil o sa mai fi pana cand te vindeci. Inainte de toate, trebuie sa comunici cu partenerul/ partenera ta pentru a descoperi sursa problemei relatiei voastre. Eu asa am procedat, pentru ca imi iubeam partenerul, dar in acelasi timp relatia nu mai mergea. Recunosc, am avut si un putin ajutor. Am citit o carte scrisa de John Gray, ,,Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus”. Mi-a placut si de aceea am decis sa ii fac o surpriza partenerului meu: am achizitionat doua bilete la conferinta acestuia, pe data de 17 noiembrie. 🙂

Lasă un răspuns