De ce mass media propagă o viziune grobiană şi puerilă a sexualităţii?

Începusem să mă uit spre uşa anticamerei în care mă aflam să caut o scăpare, când aceasta s-a deschis şi una dintre „gazdele profane” apăru să mă informeze că mi-a venit rândul. Îndreptându-mă către inevitabil, l-am urmat prin labirinturile studioului. Pe drum, cel care mă escorta s-a oprit şi mi-a arătat o cameră mică prin a cărui ferestruică am putut vedea studioul şi cohorta de oameni care mă aştepta. Apoi m-a informat că el urma să rămână aici şi mă va putea vedea prin gemuleţ, dar eu nu-l voi putea vedea pe el. Jobul lui era să mă „prindă” cât de tare putea, iar eu nu trebuia s-a iau personal – nu era decât un show. Apoi m-a dus să-i întâlnesc pe partenerii săi, eu fiind deja în stare de şoc.

Din ceea ce auzisem prin boxele din hol, mă aşteptam să întâlnesc un grup de adolescenţi respingători. În loc de aceasta, am fost salutat de patru tipi de vârstă aproape mijlocie, asupra cărora natura începuse deja să arate semnele declinului. În ciuda faptului că eram sub ameninţarea ridicolului, o stare stranie de calm m-a invadat în timp ce eram condus către scaunul din faţa microfonului. Şi apoi, înainte de a putea spune o mantră pentru pace şi protecţie, eram în emisie.

În următoarele 45 de minute m-am luptat să dărâm un întreg baraj de insulte personale şi ridicol străduindu-mă să-i spun publicului american că tot ceea ce ştim despre sexualitate am învăţat în întuneric şi acum este timpul să aprindem lumina! Dar indiferent ce spuneam, gazdele mele continuau să se comporte ca o gaşcă de băieţi răsfăţaţi la o petrecere de grădiniţă. A fost aproape imposibil să dau un răspuns serios la oricare din întrebările lor. Înainte de a termina o propoziţie, unul dintre ei mă întrerupea şi transforma ce spusesem într-o glumă sau o batjocoră. În rarele ocazii în care eram cât pe ce să câştig teren, tipul invizibil din spatele gemuleţului mă insulta personal, imitându-mi accentul, vârsta, hainele, părul ori indiferent ce altceva putea sesiza, nimicindu-mă şi ţinând astfel mingea în terenul lor.

M-am ţinut tare, încercând să-mi transmit mesajul în speranţa că cineva din acel radio era mai puţin stupid decât ei. În final, am spus ceva în onoarea femeilor în general. Unul dintre Monştri m-a întrerupt spunându-mi: „Haide, omule, trezeşte-te la realitate! N-ai vrut niciodată să ţi-o pui cu o târfă împuţită?” „Nu există nicio târfă împuţită.” – am replicat cât se poate de calm. A urmat apoi un cor de proteste şi miorlăieli, a căror cireaşă de pe tort a fost: „Whoa! Ştim noi o mulţime de târfe nespălate, tipule.”

„Ei bine, dacă ştiţi voi – am spus – este pentru că aceste biete femei sunt atât de disperate după afecţiune, încât sunt în stare să vă împlinească chiar şi fanteziile voastre puerile pentru a o primi.”

În radio, tăcerea în timpul emisiei, nu e o situaţie de dorit. Dar pentru o fracţiune de secundă, Monştrii au rămas trăsniţi, iar eu am profitat de ocazie să-i mai lovesc o dată. „Mă gândeam de ceva timp că femeile americane nu reuşesc să-şi manifeste din plin potenţialul din cauză că bărbaţii lor au rămas nişte copii. Acum, că v-am întâlnit pe voi, domnilor, ştiu că acesta-i adevărul!”

Inginerul a dat semnalul pentru o pauză în emisie, moment în care am sesizat oportunitatea să-mi iau tălpăşiţa de acolo, înainte ca gazdele mele să-şi revină. Dar unul dintre ei m-a prins imediat în hol şi, cu o expresie patetică şi jenată, m-a întrebat: „Aveţi cumva vreo carte sau ceva casete despre chestiile astea? Am probleme în relaţie”. Abia mi-am stăpânit râsul, dar i-am strecurat câteva „bunătăţi” şi apoi am părăsit clădirea întrebându-mă dacă oamenii aceştia s-au îndrăgostit vreodată în viaţa lor şi dacă această stare le-a trezit vreun impuls nobil.”