Sunt Ghiţă. O iubesc pe Margareta

Tocmai am făcut o descoperire epocală. Am observat că de cele mai multe ori oamenii nu înţeleg aceleaşi lucruri prin aceleaşi cuvinte. Ceva de grădiniţă, ştiu. Fiecare îşi construieşte propria realitate atât de personal, încât se dovedeşte a fi închis în ea ca într-un turn de fildeş. Orice cuvinţel care ajunge la noi rezonează în aşa fel încât să se integreze cum trebuie în lumea noastră, s-o susţină şi s-o protejeze. Nimeni n-are nicio treabă cu Adevărul, toate conceptele pe care le-am studiat cu trudă pe băncile şcolii se dovedesc a fi degeaba. O bandă de nebuni numiţi filosofi – care mai au şi pretenţia de a se crede genii – s-au apucat să definească nişte noţiuni ca să dea cât de cât impresia de certitudine, într-o lume în care există atâtea realităţi cîte amprente, şi toate la fel de unice.

Să luăm de exemplu iubirea. „Te iubesc”-ul meu n-are nicio legătură cu „te iubesc”-ul tău. Şi poate nici cu tine! Citeam de curând că nimeni care nu ştie cine este el cu adevărat nu poate spune un „te iubesc” autentic. Corect, şi eu cred la fel. Dar de aici deja putem să începem să interpretăm. Pentru că răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?” este de genul acelor „adevăruri” personal valabile. „Eu sunt Ghiţă” – e clar. Pot să-ţi spun că „te iubesc pe tine, Margareta”, şi mai departe înţeleg ce vreau. Mă supăr dacă nu mă iubeşti şi tu la fel, fac aceleaşi chestii pe care le critic la tine – cu graţie – şi sunt convins că universul meu e perfect aşa cum e.

Mai poate să vină un domn psiholog care să spună că a fi tu însuţi înseamnă să-ţi poţi delimita personalitatea cu claritate, să fii independent şi să nu trăieşti pentru altcineva – uitând astfel de tine – şi e în regulă, poţi să iubeşti. Sunt convinsă că am înţeles ce-a vrut să spună la fel de bine cât am înţeles şi ce înseamnă „eu sunt Ghiţă”. Adică cum să nu uit de mine? Poate cineva să-mi spună cu claritate unde încep eu şi unde mă termin şi începe cel pe care îl iubesc, ca să nu ne încurcăm? De câte ore de terapie am nevoie pentru asta?

După care vine sfântul Augustin şi zice: „iubeşte şi fă ce vrei”! Ahaaa – pot să fac ce vreaaau, cât de taaaree! Cum adică dacă iubesc? Păi iubesc, normal că iubesc, simt eu în inima… sau unde oi simţi, acolo. Sigur că iubesc, nu ţi-am zis?! O iubesc pe Margareta.

Nu, mămică. Despre altfel de iubire e vorba aici. Sfântul zice de iubirea aproapelui ca şi cum ar fi pentru tine însuţi. Asta înseamnă să uiţi de tine luptându-te cu nămeţii să scoţi de sub ei un necunoscut. Să nu fugi de cerşetor, de bătrân, de bolnav – dimpotrivă. Eu nu sunt virtuosul aici, sunt cel mai păcătos. Şi tocmai pentru că ştiu că încă nu iubesc cu adevărat, mă exasperează când văd că oamenii nu înţeleg.

Iubirea adevărată se învaţă – culmea – în singurătatea sufletului. La fel ca adevărata libertate pe care o atingi când renunţi la orice libertate personală, la fel ca adevărata cunoaştere la care ajungi când nu mai vrei să cunoşti nimic. Dar deja am spus prea multe cuvinte pe care fiecare le înţelege în felul său. Probabil că nici eu nu le pricep, deşi mă dau mare deşteaptă.

Eu cred că nu iubim cu adevărat dacă dragostea durează doar trei ani. Şi nici dacă numărăm să vedem cât ţine. Şi nici dacă ne întrebăm dacă suntem fericiţi sau nu în iubire. Aş vrea ca în loc de „te iubesc” să spunem: „ce aş putea să fac pentru tine?”. Fără teamă că o să ni se dizolve individualitatea şi o să rămânem fără noi. Şi aici cred că se aplică magia renunţării. Cu cât uiţi mai mult de tine în favoarea celuilalt – dar nu o uitare tâmpă, adormită, ci o uitare a meschinăriei şi a aşteptării – cu atât ai mai multe şanse să fii copleşit de iubire.

Închei cu revolta. Ce vreau să spun de fapt este: dacă vrei să afli ce e iubirea, iubeşte tu primul. Şi vezi tu ce se întâmplă dup-aia.

0 thoughts on “Sunt Ghiţă. O iubesc pe Margareta

    • Nu prea inteleg, eu n-am facut nicio setare noua, nu vad de ce ti-ar cere sa te loghezi…
      Oricum, daca zici ca ti-a placut, presupun ca te-a lasat sa citesti pana la capat, nu?

Lasă un răspuns