O femeie adevărată te obligă să ţii pasul cu ea

Vecina mea de la etajul patru e o femeie de nota douăzeci. Ne cunoaştem din copilărie, când familiile noastre s-au mutat în blocul cel nou. Eu stăteam la cinci, şi ne făceam semne prin calorifer. Până la urmă n-am rămas prietene, pentru că eu eram şoricel de bibliotecă iar ei nu prea îi plăcea şcoala.

Revoluţia a prins-o în liceu, pe care nu a apucat să-l termine pentru că s-a îndrăgostit de un tânăr arab care s-a dovedit a fi om bun, ca toţi mafioţii. Înainte ca fiica lui să apuce să zică „tata” sau cum s-o fi spus pe limba lui, el era deja după gratii – sau aşa a reieşit din radio-şanţul blocului. În orice caz, noi nu l-am mai văzut de atunci. Fetiţa s-a dovedit a avea unele probleme de sănătate, motiv pentru care a fost dusă şi ea, undeva departe, în altă ţară. Nu vreau să mă gândesc ce-o fi fost în sufletul prietenei mele din copilărie după toată tărăşenia asta. Sarcina îi afectase dinţii şi din frumuseţea ei de altădată părea că nu mai rămăsese mare lucru.

În fine, eu am plecat din zonă pentru o vreme şi n-am mai ştiut nimic de ea. Am reîntâlnit-o după câţiva ani, îşi refăcuse viaţa. Era acum căsătorită cu un bărbat normal, de la noi din ţară. Avea şi cu el o fetiţă. Câştigase câteva kilograme în plus, dar părea fericită. Şi apoi iar n-am mai ştiut nimic de ea… până într-o zi când ne-am întâlnit în alimentara şi am apucat să vorbim până înapoi acasă.

S-a apucat să-şi termine liceul, la seral. După aceea, s-a înscris la facultate, la psihologie. Acum două zile am dat nas în nas cu ea în lift – era SUPERBĂ! Cu părul strălucitor, zâmbetul luminos, kilogramele în plus dispăruseră în mare parte, iar ea radia de încredere şi bucurie. E hotărâtă să-şi refacă viaţa în totalitate. Sunt sigură că va reuşi.

Îmi place genul acesta de oameni, care nu se lasă îngenunchiaţi de greutăţile vieţii. Mai mult decât orice, ea este o dovadă vie că o femeie care ştie ce vrea, poate. Bărbatul de lângă ea e copleşit – cum ar putea altfel? Are lângă el o femeie care se transformă în continuu în bine, care îl obligă să ţină pasul cu ea, să evolueze.

Dincolo de binele pe care şi-l face ei ca om, vecina mea mi-a dat o lecţie şi despre cum se păstrează vie o relaţie: fiind, tu însăţi, ca femeie, vie. Multe dintre noi, după ce ne-am întâlnit Alesul, ne culcăm pe o ureche. După care plângem că l-am pierdut, chiar şi dacă ne-a luat de nevastă. Cunosc cazul unui bărbat care suferea de mama focului că proaspăta lui soţie s-a îngrăşat cu nu ştiu câte kilograme, iar lui nu-i mai venea să se apropie de ea. Să-i sugereze să se ducă la sală nu putea, că ar fi rănit-o – şi aşa era genul sensibil. S-o pună să gătească supă de varză nici atât, că ar fi trebuit să mănânce şi el… Nu ştiu dacă a găsit vreo formulă sau s-a îngropat în munci, să uite. În orice caz, niciunul dintre ei nu era fericit.

Femeile se pot transforma aşa cum vor, dacă vor. Iar dacă înţeleg să o facă pentru sufletul lor, vor fi o sursă inepuizabilă de fascinaţie. Nu sunt un guru la capitolul ăsta, mai am multe de învăţat. De-aia femeile ca vecina mea îmi fac ziua. Cu oameni ca ea, sintagme gen „urmează-ţi visul” nu mai par doar simple clişee. Nimeni nu e perfect, nimeni nu e pe deplin fericit. Ideea e să îndrăznim să muncim în direcţia pe care ne-o dorim. Nu ştiu dacă ea mă citeşte, dar dacă ar vrea, ar merita să-i public poza. În lipsa ei, mă mulţumesc cu o balerină zburătoare pescuită de pe net. Draga mea, dacă mă auzi… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *